Cum am stabilit săptămâna trecută, partidele românești se încadrează cu greu în modelul european, urmând modelul ancestral cu afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul sau și mai simplu: una e ce suntem, ce spunem și facem la noi acasă și cu totul alta atunci când ieșim în lume.

PNL-ul, născut prin câteva cezariene, înghițind partidul liberal al lui Câmpeanu și Quintus, îmbogățit cu PD-ul via Băsescu, se consideră liberal în țară, dar creștin-democrat în Europa, că doar nu degeaba ocupă loc în fracțiunea partidelor populare, fiind astfel coleg cu Fideszul lui Viktor Orban, un partid, pe moment suspendat, evident de dreapta, chiar dreapta de tot.

Desigur, PNL în acest mod ocupă locul lăsat liber de PNȚCD, asigurându-și astfel o marjă de joc pe care nu o are nici un alt partid românesc. Mai precis n-ar avea dacă i-ar interesa aceste chichițe doctrinare, dacă s-ar lua în serios ca partide politice democrate și nu s-ar comporta ca niște găști ce hărțuiesc fără oprire puterea pe care le oferă voința sau dezorientarea populară.

PSD-ul, ca să luăm un alt exemplu, ar trebui să fie un partid consecvent de stânga, numai că, prin implantul naționalist, moștenit de la PCR-ul lui Ceaușescu, comportamentul său alunecă atât de mult spre dreapta încât avem impresia că lupta actuală care se dă între PNL-ul johannisian, împopoțonat cu fanfaronada lui Rareș Bogdan, și PSD-ul curățat de Dragnea, este pentru imaginea celui mai naționalist partid românesc al momentului.

Liberalismul românesc în starea actuală este de fapt o impostură prin ambele sale excrescențe: ALDE, tocmai părăsind Europa, fiind liberal doar în măsura în care servea libertatea Domnului Tăriceanu de a face orice ca să scape basma curată sau, dacă se poate, să fie chiar și mai bine.

În aceasta imagine apocaliptică a imposturii politice generalizate apare USR-PLUS, despre care deocamdată nu știm prea multe în afara faptului ca susține cu tărie că nu este ca ei, dimpotrivă. Pe de alta parte, este cât se poate de evident că face această afirmație de pe o poziție natural liberală, intrarea lor în fracțiunea liberală ALDE a Parlamentului European fiind doar o recunoaștere a evidenței.

Numai că deocamdată evidența rămâne la nivel pur declarativ, nu avem nimic care să o susțină la nivelul unei doctrine sau al unui program de partid. Desigur, nu avem cum să uităm că avem de-a face cu o alianță a două partide, fapt ce explică în parte lipsa unei doctrine clare și consecvente. Chiar dacă apropiate ca obiectiv, USR și PLUS sunt, cel puțin în intenție, două partide și care  se vor raporta unul la altul în funcție de realitatea din totdeauna de pe „teren”. Evoluția poate merge spre despărțire, chiar dacă optim ar fi ca în final să asistăm la o sinteză superioară a celor două.

Nimic nu garantează însă în aceste ape tulburi ale politicii românești evoluția spre bine.

Observând mișcările partidelor de după aflarea rezultatelor alegerilor, realizăm că niciunul dintre ele nu sunt interesate de politicile pe care rezultatul votului le recomandă – independența justiției și politici economice care să scoată țara din subdezvoltare – , ci de luptele de putere, respectiv eliminarea concurenței. Din acest punct de vedere ieșirea belicoasă a președintelui Johannis, secundat orbește de Orban și Rareș Bogdan, indicația explicită că USR trebuie să se subordoneze PNL, contribuind astfel la nimicirea PSD, ne arată că deocamdată nimic nu s-a schimbat, politicienii noștri continuă jocurile lor infantile care vizează doar stabilirea ierarhiei din parcare.

Din acest punct de vedere, USR-PLUS a procedat absolut corect când, spre stupoarea celorlalți și a analiștilor hârșiți în aceste jocuri, au refuzat intrarea sub umbrela mortală a PNL, indicând dorința lor de a propune candidat propriu la președinție, respectiv de a amâna decizia de alianță până după alegerile parlamentare românești de la anul, așa cum indica, de altfel, numele ales al alianței. Astfel și-au păstrat capitalul politic, au rămas în așteptare, oferind electoratului speranța că ei nu vor juca după regulile pe care le-au contestat până acum.

Nu-mi dau seama în ce măsură sunt conștienți liderii lor de faptul că electoratul îi va susține doar până când vor merge pe calea pe care au pornit, refuzând compromisuri dăunătoare societății, dar care favorizează succesele lor personale și de moment. Dacă a fost ceva important și semnificativ în apariția acestei noi forțe politice românești, tocmai asta este: refuzul regulilor jocului stabilite în cei treizeci de ani de tranziție eternă de la puterea unui partid la puterea partidelor care oricând se pot uni fără ca prin asta să renunțe la convingerile lor doctrinare, inexistente de altfel.

Altfel spus, USR-PLUS a făcut doar primul pas: s-a remarcat ca posibilitatea alternativei la lipsa de alternativă care a devenit cronică în ultimul deceniu tocmai prin relevarea faptului că partidele postrevoluționare nu diferă prin doctrină, eventual prin culoare și înverșunarea cu care doresc puterea de dragul puterii. Nici măcar prin oameni, în fond oricare politician cunoscut și „consacrat” poate fi imaginat în oricare din partidele care se bat pentru ciolanul puterii.

Doar viitorul ne poate spune în ce măsură noua formațiune politică, deocamdată bicefală, USR-PLUS, va împlini așteptările celor care au pus ștampila pe pătratul cu Alianța 2020. Dacă ne uităm la câțiva oameni din elita USR-PLUS nu prea avem motive de optimism.

Până în 2020 ei pot fi eliminați sau neutralizați. Altfel formațiunea patronată de Barna și Cioloș va face implozie și va fi înghițită de mocirla politică din care încearcă să iasă.