Am să încerc ceva mai diferit. Ceva ce a fost intenția mea de la bun început, dar, uneori, sau după un anumit timp, am uitat să mai practic… și anume: să-ți vorbesc direct ție, cititorule.

Întotdeauna te-am imaginat cam de vârsta mea, cumva o clonă precisă de-a mea, dar o clonă ideală, care mă ascultă cu sfințenie, mă mai atenționează suav dacă greșesc, dar în principiu e de acord cu mine tot timpul și îi stă și freza mult mai bine decât mie, ceea ce poate fi ușor enervant. Faza e că, mi-am dat seama de ceva timp, e foarte posibil ca această clonă ideală să nu existe… dar, hey, trăim în Arad și îl avem ca primar pe FALCĂ, așa că nu poate fi totul perfect #ȘP * Am glumit. Dacă și-ar face treaba ca lumea, m-ar durea în paișpe-optzeci de primar, dar nici nu e asta ideea. Ideea e că am trișat un pic ca să-ți captez atenția și ideea e că, pentru mine, e o mică sărbătoare: grosso modo, în toamna asta împlinesc zece ani de presă. Știu că ți se rupe… și știu că e puțin pentru unii, dar la fel de bine prea mult pentru alții. Așa că m-am gândit să-ți ofer o mică poveste. „De ce?”, mă întrebi? Pentru că în orice există o poveste și poate chiar una interesantă, asta e cam cea mai importantă chestie ce am învățat în ultimii zece ani.

Totul a început cândva într-o dimineață, destul de devreme, iar băncile de liceu jucau un rol la cât de pasiv, atât de important. Majoritatea elevilor dormeau, alții înfulecau sandvișuri sau Fornetti pe sub masă, ori citeau cu mare interes Fata zilei din Arad Expres. Unul dintre ei, cu o față care deborda de lehamite, juca Snake pe cărămida lui de Nokia. Profesorul știa, desigur, că nimeni nu-i atent, dar ne povestea cu pasiune chestii despre literatură, o problematică care părea să coincidă chiar cu materia respectivă. Ceva scârțâia, totuși. Și nu scaunul de sub ăla mai gras dinspre geam. Profesorul înflăcărat în arta oratoriei pe degeaba a luat-o serios pe ulei și vorbea deja despre ceva complet diferit, ceva foarte serios despre viață și alte cele de care nimeni nu e curios, mai ales la ore din alea. Nimeni, în afară de ăla foarte tăcut din spate care concura cu plictiseala în Campionatul imaginar de Snake și, la un moment dat, a apăsat pe „Pauză”. Acel cineva eram eu. Mă gândeam să-ți zic, cititorule, deși e perfect irelevant. Trebuie să fi fost vorba de ceva superwow de m-am ostenit să-mi ridic privirea, dar m-am trezit după câteva minute, buimăcit, că am intrat într-un contact vizual intens cu oratorul nebun de la catedră, care în tot acest timp fila audiența cu mari speranțe că nu va vorbi singur și de această dată. Dracu’ mai știe despre ce bolborosea, dar, în acea clipă, vorbele lui păreau o adevărată lecție de băgat la cap, un fel de înțelepciune prețioasă la superofertă, de Black Friday. După un timp, aproape de finalul orei, după ce s-a împăcat deja cu ideea că sunt singurul care asculta și înțelegea profunzimea situației, a trecut de la tonul generalist la sfaturi mai directe, personalizate. Nu mi-a plăcut ideea, pentru că a arătat amenințător spre mine și, ridicând vocea, astfel încât vreo doi sau trei colegi s-au trezit din somn și au început să dea impresia că erau atenți de la bun început, mi-a spus: „Tu, gunoiul ăla de om deștept și leneș din spate, tu ar trebui să fii… un avocat!”. De ce p*la mea aș vrea să fiu avocat, d-le profesor, în afară de faptul că, ok, aș câștiga bine? – era să întreb în gura mare, dar înainte să reformulez și să rostesc cuvintele, profesorul adâncit în profeții matinale a început să argumenteze ca și cum știe el ce știe, aducând în discuție – cică – gândirea mea alambicată (în scris, trebuie să precizez) și metodele mele pragmatice de a-mi apăra convingerile și adevărul suprem. Asta până să-i tai elanul cu un hotărât „Nu! Avocat, sub nicio formă!”. „Atunci…”, zicea scărpinându-și chelia și băgând o mutră nostimă pe care, cu niște ochi de viperă electrică, ai fi putut citi o impresie de genul „ești mai prost decât credeam, dar… noi să fim sănătoși”. „Atunci, ți-aș recomanda să devii ziarist”, mi-a zis.

Nu i-am mai spus, dar n-am vrut să fiu nici ziarist.

Dar cumva a reușit să prindă de coadă și să trântească de pământ o dilemă șoadă, pentru că habar n-aveam, de fapt, ce voiam să fiu după ce am terminat școala. Așa că, după un an de lăbăreală în libertatea subită a vieții, m-am înscris la Facultatea de Jurnalism. Nu am mai terminat-o… dar asta e o cu totul și cu totul altă salată de morcovi. În fine, m-am înscris pentru că nu era nevoie de matematică și pentru că am hotărât că o să fiu DJ de radio. Bineînțeles, între timp mi-am dat seama că nu am nici măcar în degetul mijlociu de la picior vreo urmă de ADN care să ateste vreo veleitate necesară pentru acest lucru, nefiind prea vorbăreț și fluent în exprimare așa, de felul meu.

Dar presa scrisă este, totuși, ceva mai diferit. Dincolo de faptul că (alertă de cacofonie!) cu puțin noroc și puțin mai multă perseverență, aici e libertate, frate, aici fiecare zi e o competiție imaginară cu tine însuți (sau, după caz, cu alții) pentru un subiect bun (exact ca în jocul „Snake”, în care nu te lovești de niciun perete, maxim de propria ta coadă) și, aici, poți să înveți zilnic lucruri noi, fie că vorbim de noutăți de interes general, fie că vorbim de chestii profesionale sau lucruri utile în viață. Dar… poate cel mai important, aici ai șansa să-ți folosești metodele pragmatice de a-ți apăra convingerile și adevărul „suprem” (cu ghilimelele de rigoare, că între timp trebuie să înveți și asta).

Este important, totuși, să ții cont de anumite chestii… dacă tot am luat-o pe ulei ca profesorul meu turbolaser și am început să vorbesc despre presă ca și cum ți-aș recomanda-o drept carieră, cititorule. Primul lucru de care trebuie să ții cont e că nu ești bine venit în presă așa, nechemat, fie că ai talent, fie că ești praf, pentru că, mă-nțelegi, niciodată nu ești mai bun decât ceilalți. Din păcate, în multe locuri, ești primit cu brațele deschise numai dacă n-ai nicio treabă cu jurnalismul adevărat, dar asta, iarăși, e o cu totul și cu totul altă salată de morcovi. În al doilea rând, dacă nu faci ceea ce faci din pasiune, mai bine fă-te… nu știu, asamblator pe bandă rulantă sau ceva (no offence!). E bine să nu jignești, dar dacă nu reușești să superi, ești degeaba. Nu în ultimul rând, e bine de ținut cont de un paradox de-a dreptul sublim: dacă totuși pui pasiune, s-ar putea să suferi. Mult. În schimb, aici întră în sistem perseverența și, mai ales, rigurozitatea de a te perfecționa, zilnic, de a învăța din greșeli (în primul rând greșelile tale, dar și ale altora) și de a încerca tot posibilul să ai o viziune cât mai limpede asupra a orice. Dacă greșești, recunoști și corectezi ce e de corectat, dar dacă verticalitatea ta e în joc, lupți. Și demonstrezi. Din nou și din nou. Trebuie să înveți să râzi de critici dure, dar numai atunci când nu ai comis-o „big time”. De multe ori, o lume întreagă va încerca să te arunce din feng shui-ul tău scump și prețios. Aici inerția e un lux al ratatului… cu alte cuvinte, dacă nu mai ai pentru ce să te lupți, dă-te-n gâtu’ mă-tii, marș acasă. Și nu… „banii” nu e răspunsul corect. Vei fi acuzat, stai chill, de te miri ce. Indiferent la ce ziar ai lucra, în primul rând că ești PSD-ist (asta-i din aia de puta madre), sau dacă nu, atunci sigur Fălcist (sau, pe scară largă, Băsist… oldie, but goldie), una din două (sau mai nou e și o a treia: Sorosist, baszd meg!), pentru că mulți nu acceptă ideea că poți fi imparțial în presă (rara avis în ziua de azi, ce-i drept). Tu să faci tot posibilul să fii! Imparțial, adică. Nu e imposibil. Vei mai fi acuzat că ești ca Senzaționalescu-Diaconescu… și dacă ești, atunci dă-te-n gâtu’ mă-tii, marș acasă! E și aia presă, din păcate, dar nu de calitate.

În fine, în ultima instanță, vei învăța că clona ta (alertă de cacofonie întârziată!) trebuie să fii în primul și în primul rând TU… și că, de cele mai multe ori, ești ca un boșorog de profesor care vorbește într-o sală la foliile unsuroase de la sandvișuri și de la Fornetti, la Fata zilei din răposatul Arad Expres, ori în cel mai bun caz la Snake-ul din Nokia și… poate, doar poate, cineva acolo în spate va ridica un ochi. Cândva.

#ȘP * – Hashtag îi hashtag și Ș-ul e două puncte ( : ) cu tastatura pe română, ce n-ai înțeles?! Iar P… la mea, hai, că te-ai prins, cititorule! 🙂