Chiar în ziua în care mapamondul sărbătorea scrisul de mână, dramaturgul, scriitorul şi jurnalistul Matei Vişniec a lansat o provocare la dialog pe net (Radio France International), cu o întrebare: unde sunt bufonii de altădată? Analogia lui între bufonii medievali şi bufonii contemporani, primii fiind cei care satirizau puterea, iar cei din urmă fiind cei care au preluat puterea, m-a incitat şi mă pregăteam să şi intru în jocul provocator al dialogului sugerat de prietenul meu.

Când, ca un bolovan al lui Sisif, s-a prăvălit peste mine realitatea cotidiană, de care tocmai încercam să scap urcând-o pe dealul speranţei deşarte. Aşa că, dragă Matei, dacă tot mă întrebi de Ziua mondială a scrisului de mână ce părere am despre acapararea puterii de către bufoni, eu cred că bufonii de azi nu ştiu că sunt bufoni. Din cauza asta nici noi nu mai râdem de ei. Nu fiindcă nu ar fi de râsul lumii, ci fiindcă nici n-au umor, nici nu spun adevărul, satirizându-l, cum făceau bufonii odinioară, şi îşi mai şi bat joc de puterea pe care au acaparat-o cu largul concurs al nostru, al alegătorilor. Iar noi, alegătorii, îi adulăm, ori îi hulim. De-aici şi dezbinarea societăţii în „noi” şi „ceilalţi”, răfuială ideologică în care întotdeauna ceilalţi sunt mai proşti decât noi.

Tu, dragă Matei, ziceai de Trump. Eu ce să zic, un simplu mesean contemporan din România la chermeza puterii mondiale? Vorba aceea (pe care am cumpărat-o): Donald – preşedinte, Mike – şeful CIA… e plin de desene animate în SUA. Dar, mă gândeam, de pildă, la bufonul britanic: fostul premier a forţat un referendum deşi primise toate beneficiile pe care le ceruse Uniunii Europene, după ce ameninţase cu ieşirea din Uniune. Bufonul s-a ambiţionat şi a pierdut tot. Abia acum îşi fac socoata britanicii şi realizează cât pierd, nu doar în bani, în urma Brexit-ului făcut dintr-o ambiţie… principială. Zicea şi Obama ceva, să nu-l subestimăm pe Donald. Ar fi chiar o prostie să subestimezi un bufon cu puterea în mâini. Şi fiindcă noi ştim că ar fi o prostie, înseamnă că nu suntem proşti, nu?

Şi dacă veni vorba de referendum şi bufoni, mă întorsei în ţărişoara noastră. Pe noi ne pasc anul ăsta trei referendumuri. Unul îl vrea preşedintele, iar două o să organizeze Parlamentul. Zice-se că temele sunt de interes naţional, cum ar fi lupta împotriva corupţiei, definiţia familiei şi ridicarea imunităţii demnitarilor. Înseamnă că cele trei întrebări vor suna cam aşa: 1. Sunteţi de acord cu continuarea luptei împotriva corupţiei? 2. Sunteţi de acord cu păstrarea familiei tradiţionale? 3. Sunteţi de acord cu ridicarea imunităţii demnitarilor? Şi, când te gândeşti, dragă Matei, că aflai despre tustrei referendumurile tocmai de Ziua Unirii Principatelor Române, despre a cărei semnificaţie preşedintele Iohannis ne-a spus că (citez) „românii comemorează unirea…”. Eu credeam că măcar aniversăm, dacă nu chiar sărbătorim unirea Principatelor, dar ăsta e doar un nod gramatical şi lingvistic în ditamai papura politicii de stat. Deci, s-o fi întrebat cineva cine ar putea răspunde negativ la oricare dintre cele trei întrebări? Mă gândesc că nu, fiindcă altfel nu s-ar fi discutat despre trei referendumuri fără nici un rost. Dar s-o fi gândit cineva câţi vor merge la vot să răspundă la întrebări la care s-a răspuns demult? Nu cred. Însă se vede treaba că bufonii noştri de la putere au ambiţii. Şi dacă, să presupunem, păţim şi noi ca britanicii? Ne ambiţionăm să organizăm referendumurile mizând pe un răspuns previzibil, chiar garantat, şi când colo iese pe dos. Adică românii se vor prezenta, vor răspunde la întrebările inutile şi vor spune nu. Cum ar veni, românii nu vor să continue lupta împotriva corupţiei, nu vor să păstreze familia tradiţională şi nu vor să se ridice imunitatea demnitarilor. Probabil că se vor organiza manifestaţii de protest împotriva referendumurilor, indignaţi fiind de rezultatul lor, nu?

Dar, era Ziua mondială a scrisului de mână şi mi-am amintit că inventatorul stiloului a fost un român, Petrache Poenaru. Dintr-o joacă a căutării am descoperit că în ziua de 25 mai (1827), în care Poenaru primea brevetul de invenţie, în alţi ani s-au mai întâmplat următoarele:  în 1895, Oscar Wilde era condamnat la doi ani de închisoare pentru că a întreţinut relaţii sexuale cu alţi bărbaţi; în 1925 a început „Procesul maimuţelor” în care un profesor a fost trimis în judecată pentru că a predat teoria evoluţiei a lui Darwin; în 1961 se lansează Programul Spaţial Apollo prin care se începea cucerirea satelitului Luna. La noi, de Ziua Unirii Principatelor Române, însuşi preşedintele României râdea de calitatea clasei politice de astăzi, din care, ce să vezi, face şi el parte. O fi bufonul care spune adevărul? Atunci ce caută la putere?

De-aia cred, dragă Matei, că bufonii au preluat puterea fiindcă nu mai era cine să râdă de satira lor şi nici nu mai aveau cui să spună adevărul. Şi, astfel, giumbuşlucul a devenit ideologie politică, iar adevărul s-a complăcut uşor în inventivitatea şi nurii minciunii.

Ovidiu Balint, 24 ianuarie 2017, 4:57 PM