Până după anii nouăzeci din secolul trecut, esplanada din fața clădirii primăriei era locul manifestărilor politice. Nu e vorba doar de marea de oameni adunată în fața blindatelor în 21-22 Decembrie, este vorba și de mitingurile din vremea socialismului nu degeaba biruitor.

La aceste „defilări” de 1 Mai și 23 August, acolo, cam pe unde e acum scena, se instala tribuna oficială, construită special pentru aceste ocazii și de pe care, stând la patru ace, mai marii de partid și de stat se uitau de sus la cei care, organizați din fabrici și uzine, mărșăluiau jos, aducând omagii partidului și vajnicilor conducători.

A venit în cele din urmă acel Decembrie, despre care nici acum, după mai bine de trei decenii, nu știm exact ce a fost. Ceea ce știm este că arădenii sătui de tâmpeniile lui Ceaușescu au umplut piața, ieșind imediat după Timișoara, indicând dorința lor ca să se termine odată cu aberația numită socialism.

O vreme acest gest a fost respectat cum se cuvine, chiar dacă monumentul dedicat evenimentului arată deja interese divergente – asta ca să nu mai vorbim de așazisa statuie a lui Goldiș, plasată între liniile de tramvai – a venit însă noua conducere de partid, cea care, chiar dacă nu mai e PCR ci PNL, a reluat obiceiul vechilor oameni de partid și de stat.

Mi-au venit în minte aceste gânduri, uitându-mă la câteva fotografii care arătau marile manifestări din Arad din fața primăriei. Lumea și țara la concerte de doi bani sau chiar pe bune sau la alte așa numite evenimente încropite pe banii cetățeanului neorientat și nebăgat în seamă din nou. Bine, cei mulți se aflau departe de Arad, pe malul mării undeva în Grecia, Croația sau chiar pe litoralul românesc, cei care au format ”publicul” manifestărilor erau cei care, dintr-un motiv sau altul, nu aveau cum să plece sau au sosit deja din vacanță.

Să ne înțelegem bine: nu am nimic împotriva serbărilor dedicate Aradului, chiar mă bucur că este legat de un moment chiar semnificativ din istoria orașului, problema mea este cu ce-ul și cum-ul. Nu e nimic subtil aici, orice se poate înălța sau strica prin modul în care organizezi sau, dimpotrivă, dezorganizezi treaba.

Să observăm înainte de toate că, neavând un spațiu adecvat – stadionul fără gazon nu se pune -, pentru manifestări sărbătorești rămân spațiile tradiționale ale conducerii de partid și de stat de pe vremea prea grabnicului împușcat. Parcul Eminescu, malul Mureșului și ce a mai rămas din Ștrand, dar înainte de toate esplanada din fața Primăriei.

În Cetate, nu-i așa, nu se poate, eventual la Pădurice, dar și acolo e Consiliul Județean, asta ca să nu mai vorbim de spațiul acela gol despre care nimeni nu știe nimic și nimeni nu se bagă.

Sunt afaceri domnule, iar, dacă nu știați, mai nou afacerea a luat locul ideologiei de partid de pe vremuri. Atunci nu aveai cum să ieși din „să crească și să trăiască”, mai nou totul este decis de preț și de comision. Cu atât mai mult aici la Arad, orașul acesta care a trecut prin atâtea și care acum suportă de douăzeci de ani o administrație care diferă de cea de dinainte de 89 doar prin preț.

Orice eveniment este transformat în elogiu și fanfaronadă, important nu este cine, unde și ce cântă, ci prezența acolo a oamenilor care trebuie adulați, aplaudați și realeși.

Cam despre asta a fost vorba și în aceste zile, aproape zece, în care sub lozinca sărbătorii orașului, vrând-nevrând, cei care s-au dus la hamburgeri și o bere sau să stea la un concert, chiar și de operă, au aplaudat ”efortul” conducerii actuale, liberale prin lozinci, de a aduce la Arad cântec și voie bună.

Nimic deosebit față de trecutele vremuri, eventual doar prin amănunte fără importanță, cum ar fi lipsa tribunei oficiale.
Dar atâta problemă să fie, vremurile s-au schimbat, tribuna oficială s-a mutat pe internet, acolo unde se poate aplauda, mai precis umple cu like-uri pozele înainte mergătorilor încântați de adulația celor care se uită, ascultă și merg mai departe.

În rest totul neschimbat: vorbe în loc de fapte, promisiuni în loc de realizări.

Dacă putem trage o concluzie lucrativă pentru oraș din marile manifestări de zece zile este aceasta: bulevardul poate fi transformat în spațiu pietonal fără nici un risc.

Spun asta fiindcă atunci când, la sfârșitul anilor nouăzeci, discutând cu un primar, ultimul cu care se mai putea discuta ca între oameni, l-am întrebat de ce nu trece la transformarea bulevardului de la primărie până la teatru în spațiu pietonal, mi-a răspuns făcând haz de necaz: fiindcă după aia mă vor mânca ăștia de viu. Îți dai seama, acum când fiecare își ia mașină, să le închid posibilitatea de a se făli cu asta în centru?

Vremurile acelea au trecut, populația orașului a scăzut cu un sfert față de 1990, iar aceste zece zile, în care bulevardul a fost închis pe cel puțin un sens în week-end, au arătat cât se poate de clar că trecerea la pietonal de la primărie până la teatru n-ar fi nicio problemă pentru arădeanul cu scaun la cap, nu doar în mașină.

Ar fi însă o problemă pentru actuala conducere de partid și de stat degeaba: cu ce să umple acel spațiu de plimbare? Magazine, ioc, cluburi, baruri, nici atât, vitrine umplute cu lozinci, iar cântăreții și cântărețele aduși de Zilele Aradului mai au și altă treabă…