Ungurul din mine în România din Dumneavoastră (III)

    de Lajos Notaros | 6 septembrie 2020, 11:23 AM | Blogul Special Arad | Undeva

    1

    La Suciu de Jos (Alsószőcs) se află colțul de rai al copilăriei mele.

    Bărbați nu prea erau sau dacă totuși, se ascundeau cu dibăcie, cei câțiva moșulei pe care îi mai zăreai din întâmplare doar întăreau impresia că locul este controlat în mod absolut de femei. Babe vânjoase care trăgeau în lipsa cailor căruțele minuscule încărcate cu fân al cărui miros îl aducea pe Dumnezeu pe pământ, transformându-l din vorbe într-o prezență vie, obișnuită. Apoi femei în floarea vârstei cu mers săltăreț, dar sigur, preocupate de mâncarea de prânz, fetele mari care râdeau tot timpul și fetițele care mă urmăreau de la distanță, realizând stranietatea provocatoare a prezenței mele în spațiul și timpul lor exemplar mioritic.

    Victoria își petreceau ziua cu prietena ei din copilărie, profesoară și ea undeva în celălalt capăt al țării și care era opusul ei din toate punctele de vedere. Nemăritată, blondă, atletică, a făcut de la prima întâlnire o slăbiciune aproape vinovată pentru mine. Mă lua pe umerii ei, ținându-mă cu mâinile de șold și picioare, în timp ce în plină alergare prin pădure spre izvorul unde ele două își petreceau timpul încă din copilărie, picioarele mele în sandale se bălăngăneau pe sânii ei care împingeau aerul înainte pentru a ușura parcă înaintarea noastră spre fericirea care ne aștepta, cu Viky împreună, lângă izvor. Mai era și o nepoțică de vârsta mea care venea cu noi, de fapt mă urmărea peste tot, uitându-se la mine cu ochi larg deschiși și fără umbră de curiozitate sau mirare.

    După o vreme am ajuns să cunosc aproape toate femeile din sat. Eram îmbiat, oriunde mă duceam, cu tot felul de mâncăruri, brânzeturi și fructe, fel de fel de plăcinte umplute, pe care ele le numeau scoverzi, ghicind parcă slăbiciunea mea până astăzi nevindecată pentru aluaturi prăjite. Niciuna nu avea treabă cu accentul și dezacordurile lingvistice pe care le comiteam pe atunci în cascadă, ba dimpotrivă, erau încântate de eforturile mele de a le imita graiul care mie îmi suna ca un ciripit de pasăre din livezile nesfârșite de mere și prune în care se ascundea satul.

    La plecare, după o lună și ceva de fericire fără rest și rost, le-am promis tuturor că mă voi întoarce vara viitoare, nepoțica cea cu ochii fără mirări și curiozități liniștindu-mă: să nu-mi fac probleme, mă va aștepta credincioasă.

    Nu am mai fost de atunci în Alsószőcs (Suciu de Jos).

    În primăvara următoare tata s-a întors de la Gherla (Szamosújvár), hotărând pe loc să plecăm din Zerind, bazându-se pe noua sa meserie însușită la pușcărie. Am plecat într-o seară de vară cu două căruțe ștraf, eu ținând în brațe cățelul pe care l-am primit de despărțire și de amintire de la un moș hâtru din vecini.

    Dimineața, după o pană de cauciuc înainte de Zimand, am ajuns la Sânleani (Szentlány), un sat la câțiva kilometri de Arad, aparținător comunei Livada (Fakert, mai rar Baumgarten). Rar Baumgarten, fiindcă cele două localități au fost înființate pe la mijlocul secolului al XIX-lea, prin așezarea unei populații vorbitoare de germană, șvabi cum li se spune pe aici, amestecate în primă instanță cu unguri, iar mai nou și cu români.

    Aici am aflat, printre altele, că expresia Tu bișt aine claine arș (Ești un mic cur, în grai șvăbesc) nu este neapărat jignitoare, ea referindu-se la toți oamenii, indiferent de limba pe care o vorbesc sau poziția pe care o ocupă în ierarhia socială. Integrarea mea în această nouă comunitate, atât de diferită de cea din Zerind, a fost rapidă și totală, mai ales datorita lui Sepi Dannecker, blondul masiv cu ochi albaștri care se opintea de doi ani fără succes să ajungă în clasa a VIII-a. Așezat de Doamna Ursu, cea mai sexi profesoară dintre câte am avut, cu el în bancă, eu luptând, după ce am venit de la Zerind cu premiul I, pentru premiul doi, cu românul Șoica, Sepi a profitat din plin, reușind să promoveze, mai mult decât atât, cu ajutorul meu înflăcărat, să absolve cu brio școala generală.

    Am devenit amic și cu concurentul meu direct, un neoprotestant care se revolta împotriva credinței din familie, solidari în convingerea că nu avem nicio șansă la premiul I, Rezi Ziegler, nemțoaica longilină și mereu serioasă, fiind imbatabilă la matematică, acolo unde noi doi, cam prea umaniști din fire, eram bâtă, ca să folosesc o expresie învățată în aceste împrejurări. Dar dacă făceam abstracție de Rezi, matematiciana, nemțoaicele, marea majoritatea fiind numite Rezi sau Lizi, reprezentau o adevărată provocare, cu atât mai mult cu cât obiceiul locului era ca după terminarea clasei a VIII-a ele să fie considerate gata de pețit, indiferent dacă mai umblau pe la ceva școli profesionale sau, foarte rar, liceu, majoritatea dintre ele pregătindu-se să muncească în industria ușoară arădeană și să-și întemeieze cât mai repede o familie.

    Așa se face că din când în când îl mai părăseam pe Sepi, mutându-mă în bancă cu Rezi Schuster, o șvăboaică dată naibii, mult mai înaltă ca mine, brunetă și în mod evident gata pentru toate provocările care vor să vină. Ea îmi făcea, după ce m-a convins că aceste mici trucuri de înfrumusețare nu scad cu nimic din valoarea bărbatului, manichiura, ținându-mă de mână sub bancă în timpul orelor. Cu toate acestea eu eram îndrăgostit iremediabil de o blondă cu ochii precum cerul însorit de vară la miezul zilei, era o Lizi dintre cele multe care nu se numeau Rezi, cu un an mai mică și foarte scurtă la vorbă, o frumusețe germanică clasică, am tras eu concluzia. A fost o dragoste fără șanse de împlinire tocmai datorită obiceiurilor locului, ea fiind deja în clasa a VII-a și, prin înțelegere familială reciprocă, promisă unuia care tocmai își făcea armata la diribau.

    Diribau însemna armata la muncă, la târnăcop, sapă și lopată, acolo unde erau „încorporați” tinerii nemți din familiile care își exprimau intenția de a părăsi România pentru Germania. E vorba despre vestitul troc al lui Ceaușescu despre care am aflat în direct și pe viu, fiind puternic împărțit între invidia față de nemții care pleacă în Occident și părerea de rău că îmi pleacă amicii și practicele blonde cu ochi albaștri și brunetele pricepute la manichiură.

    Atunci am înțeles cred pentru prima oară că relația româno-maghiară și a altor naționalități conlocuitoare, ca să folosesc terminologia exactă și eufemistic depreciativă a vremii, nu are nicio legătură cu relațiile mele cu Victoria, cu Șoica, cu Sepi sau cu nenumăratele Rezi și Lizi, ci este o formulă de a face politică prin care ăia de sus, ăia care zic că ne conduc, își eternizează puterea.

    Recunosc, pe vremea aceea ascultam deja Europa Liberă…

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    5 + 7 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.