Avem parte de un an care a sărăcit și calendarul, nu doar pe noi, cei care nu avem acces la botezuri de lux. Un an fără toamnă. Sau, mă rog, aproape fără toamnă. Am trecut direct la frig, imediat după căldurile insuportabile din lunile de vară și seceta care ne-a oprit Centrala nucleară de la Cernavodă (despre care se știe că se răcește cu apă grea, produsă lângă Drobeta-Turnu Severin, deci, liber la teorii conspiraționiste).

Sărmana toamnă nici nu a apucat să se fardeze, că a luat-o frigul prin surprindere, brutal ca un emisar al lui Trump, insensibil la frumusețe sau emoții, la plimbări romantice în ținută de vară printre culorile toamnei, imposibil de copiat. Și uite-așa, iarna a venit peste toamnă, ca un atac de capturare a vreunui președinte rebel al cine știe cărei țări ce plutește pe un ocean de petrol.

Bun prilej de triste aduceri-aminte. Dar și de mult mai triste speranțe năruite. Cri, cri, cri, toamnă gri, te-am tot așteptat să vii și să rămâi… Măcar pentru încă vreo două-trei facturi, că prea s-au pus ăștia pe noi cu majorările.

În urmă cu câțiva ani am renunțat să mai folosesc o sobă de teracotă veche, construită în urmă cu vreo jumătate de secol, între două camere. Foarte bună și folositoare, dar mai ales plăcută. Aducea în toată casa acel miros plăcut al focului făcut cu lemne, care amintește multora de anii copilăriei. Alții nu-l suportă. Deh, orășeni. Totuși, oricât de mult îmi plăcea ideea focului cu lemne făcut în vechea teracotă, din toamnă până-n primăvară, îmi era tot mai greu să fiu fochist.

Mai aveam lemne pentru o iarnă, cel puțin. Tăiate, crăpate, frumos stivuite. Doar că acestea nu intrau singure în casă… Le-am lăsat în magazia de lemne, iar crengile pe care altădată le tăiam la lungimea potrivită teracotei mele le-am scos netăiate, pe rând, în fața casei. Până a doua zi dispăreau. Sigur că am fost curios cine „face curățenie”. După câteva zile am observat un tânăr însoțit de trei copii care transportau crengile cu o roabă.

Aveam în fața ochilor o imagine desprinsă parcă dintr-un film neorealist italian. Nu mai sesizam nicio culoare de toamnă, totul era doar alb (puțin) și mult negru, ca orice imagine a sărăciei și a suferinței asociate sărăciei. Și copiii care parcă mângâiau acele câteva lemne din roabă. Sau poate doar mi s-a părut, poate imaginile acestea au fost doar în imaginația mea?

Nu știu nici acum. Cert este că i-am abordat și s-au speriat toți. După ce i-am liniștit, am aflat că tânărul era nu demult mutat în localitate, împreună cu soția și cei trei copii ai lor. Nu apucaseră să se aprovizioneze cu lemne de foc, așa că se bucurau de fiecare creangă pe care o găseau. Știu sigur că era toamnă și suficient de frig încât să fie nevoie de foc în casă. Mai ales când ai copii mici.

L-am invitat să vadă magazia mea cu lemne și i-am spus că le poate lua. Cu condiția să le ia pe toate deodată. Greu de găsit cuvintele potrivite pentru a descrie privirea tânărului. O combinație de uimire, bucurie, împlinire… Avea asigurată căldura pentru familie pe toată iarna. Pentru mine a fost mai mult decât orice plată.

De atunci nu l-am mai văzut… Sper că este bine. De fapt, sunt convins că este bine pentru că de atunci am mai avut lemne bune de foc, puse în fața casei. Chiar și acum am o grămadă mare, dar nu l-am văzut prin apropiere. Nici pe altcineva, e drept. Doar Primăria a promis că le va ridica săptămâna viitoare, dar știu și eu?

Să fie, oare, consătenii mei atât de înstăriți încât nu mai au nevoie, gratis, de lemne pentru foc? Nu știu. Sigur, m-aș bucura să fie așa și să nu fie vorba despre altceva. Dar nu, nu vreau să mă gândesc la lene…

Prefer să mă amăgesc dând vina pe toamnă.

Mai exact, pe puținătatea ei în acest an. Cauza comună a multor dereglări colective. Eu altfel nu pot înțelege zelul cu care s-au pus pe mari lucrări tocmai acum, când doar zăpada mai lipsește pentru a întregi peisajul. Despre municipiu, numai de bine. Așteptăm cu real interes schimbarea numelui, din Municipiul Arad în Șantierul Arad.

Sau în Rondul Arad, în semn de apreciere a video-ficțiunilor, singurul produs care mai stă în picioare de la descălecarea marelui vizionar din fruntea Aradului. Ales, nu numit. Arădenii cu drept de vot sunt rugați să privească mândri la video-ficțiunile alesului lor. Vara face festivaluri și ronduri, iar când vine frigul înlocuiește țevi de termoficare, face târguri și se ocupă de ronduri. Șantierele sunt doar un fel de platouri de filmare…

Puținătatea asta de toamnă m-a făcut și pe mine să-mi pierd firul. Am „plecat” în Arad și n-am apucat să vă spun cum m-am ales cu aproape jumătate de remorcă de crengi și butuci. Nu, n-am făcut tăierile de toamnă la cei câțiva pomi fructiferi din curte. A avut însă grijă o firmă să înceapă schimbarea țevilor de gaz. Acum, în buza iernii. Lucrare mare, incompatibilă cu arborii ornamentali de pe traseu…

Nu-i nimic, plantăm alții, când vom putea. Toamna asta am ratat-o. Vecinii au avut mai mult noroc și au putut planta. La mine încă e șantier, ca-n municipiu – uneori am coșmaruri că, Doamne ferește!, vine edilul în rond, chiar dacă-i incompetent (adică, nu-i competent teritorial să se amestece în șantierele noastre, comunale).

Zilele trecute, prin fața ochilor s-a derulat un alt film, de această dată suprarealist. În fața magazinului ACA de la Moară, mă interpelează o tânără, curățel îmbrăcată și suficient de îngrijită pentru a nu părea „homeless” sau cerșetoare. Sprijinită de balustrada metalică de la intrarea în magazin, îmi cere bani să-și cumpere nu știu ce.

Nu dau bani cerșetorilor, indiferent cum arată sau cum sunt îmbrăcați. Mi-am zis, totuși, să încerc s-o ajut. Îi propun să-i dau lemnele să se poată și ea încălzi. Sigur, nu i-ar fi ajuns toată iarna, dar tot era ceva. Nu vă puteți imagina ce privire mi-a aruncat în timp ce mă punea la punct că ea stă la bloc, deci nu-i trebuie lemnele mele.

Cu siguranță, puținătatea toamnei și mulțimea șantierelor, nu numai din municipiu, ne afectează pe toți. Stăpâni peste Arad, cerșetorii se pare că sunt atât de deranjați de brambureala șantierelor că au migrat. Sigur, și aici îi așteaptă niște șantiere, dar mai puține și mai mici.

Eu am rămas cu lemnele și cu speranța că măcar Primăria le va lua. Apoi, îmi va părea rău că nu am găsit niște copii care să le mângâie înainte de a le pune în sobă. Poate, totuși, nu mai sunt asemenea copii.

Și acea toamnă a trecut…