Știri aproape ratate (33). TVA, Faust și paradisurile locale. Toată lumea e specială, dar nu în weekend
Eu așa am trăit săptămâna aceasta, printre aceste două subiecte: cu TVA crescut și la carte, din 1 august, pentru poporul care citește cel mai puțin din Europa – nu neapărat că n-are bani, dar nici nu-și permite – și cu tot ce trebuie să știm, ce vrem să știm și ce nu mai vrem să știm despre îmbrățișarea fatală de la concertul Coldplay din Boston.
Adică am pendulat de la fericirea din cărți, pentru care vom plăti mai mult, la cea imposibilă din viața reală, pentru care unii plătesc suficient, în timp ce curgeau pe lângă mine, pe social media, fără a se viraliza, dezvăluiri cu prime de pensionare și de merit pentru toți și toate, sofisticăreală pe bani publici, 0,33 ml de apă la preț de cocaină pentru bugetarii de top, niște zboruri în Germania – cine cu cine și de ce – și un vag, dar binemeritat, paradis local.
Rămân, scurt, la paradisul local – care ar merita propria serie de știri, de data aceasta ratate pe bune – doar ca să vă spun că, da, CADE, dar nu-i chiar așa mare tragedia. Podul de la Arad, ridicat pe 165 de milioane de lei, nu prea mai vrea să stea în picioare.
Dacă prin toamnă și iarnă nu se mai opreau politicienii cu remarcile, filmările și problemele de lumini și umbre de pe pod, acum tac și așteaptă să treacă problema. Care problemă o să fie greu să treacă doar dacă închizi ochii. Nu-i mai ca-n copilărie, deși ca pe niște copii ne tratează administrația arădeană. Și poate asta și merităm.
Pentru că noi ne acceptăm soarta de copii care au făcut rele și merită pedepsiți, dacă nu cu altceva, cu urecheli și tăceri mature. Iar viața la sat e departe de urechile lumii bune.
Bine, pe mine, administrația locală mă tratează ca pe copilul ăla pe care îl iei peste picior cu maturitatea ta obosită: o dată la 30 de zile, îmi trimite câte un răspuns de patru-cinci fraze în care sunt îndemnată, de pildă, să număr singură copacii de pe Mediană și o să aflu, dacă asta mă interesează, cam câți tei mai sunt pe acolo. Dacă tot vreau să mă joc.
Apoi apare brusc un cont de Facebook în care cineva se străduie din răsputeri să defăimeze ce-o mai fi rămas din presă, de parcă altcineva, de mai sus, apasă zilnic pe un buton de comandă: executați, acum! Asta e joaca lor.
Pe ceilalți arădeni, administrația îi tratează cu grăunțe, care sună așa: facem noi asta pentru voi și va fi bine. Cum, când și pe câți din banii voștri, nu e treaba voastră.
Pentru că noi avem grijă de voi cum n-a avut nimeni. Uite, nu creștem prețul biletului de tramvai, nu punem sume mai mari la intrarea pe ștrand și evenimentele locale rămân gratuite. Nu-i bine, la noi, în paradisul local?
Nu știu ce-o să ne facem când nu vom mai putea avea evenimente de weekend aici, dar, pentru puțină imagine bună pentru toți, se poate munci și pe gratis la nivel local.
TVA la cărți, ochii la weekendurile culturale
Mai e și varianta în care o să aglomerăm toate manifestările în timpul săptămânii, ca să ne aliniem viziunii domnului ministru al Culturii, care ne anunță de pe acum că, din toamnă, gata cu petrecerile și actele culturale la final de săptămână. András Demeter a declarat la Radio România Cultural (vezi AICI) că evenimentele din instituțiile publice de cultură, fie că vorbim despre spectacole de teatru, concerte la filarmonici, operă, acces la muzee sau la biblioteci, ar putea fi suspendate în weekenduri și în timpul sărbătorilor legale, începând din toamnă.
Să ne mai odihnim, așa cum face tot omul când n-are bani în buzunar.
Și cât ne odihnim, avem timp să citim toate cărțile pe care vă sfătuiesc să vi le cumpărați săptămâna viitoare. Altfel, veți simți în buzunar lipsa asta de acțiune. Ce mai pierdem când TVA-ul la carte crește ne spun, mai jos, cei de la Scena 9 — un material care a tot rulat în social media, dar poate l-ați ratat:
• Ce pierdem când TVA-ul pe carte crește de la 5% la 11%?
Stăm prost peste tot — despre asta s-a scris toată săptămâna, dar nu s-a viralizat nimic. Poate și pentru că știm deja că stăm prost, simțim asta de prea mult timp. Un pic despre de ce stăm prost, ca să înțelegem de ce nu ne e bine, găsiți și în materialul de mai jos:
• Cum am ajuns aici: Episodul 1 – Deficitul care ne-a dus la „solidaritate” forțată
Mai e și un alt barometru care ne indică cam cât de prost ne merge: cel al diasporei, despre care ne amintim cu frică și speranță la alegeri și vara, când sunt toți pe drumurile din România.
Româna e cea mai vorbită limbă străină în Londra, așa că haideți să fim mai îngăduitori cu pakistanezii de la noi. Aici, poate, e paradisul lor local, pe care îl iubesc și îl urăsc, deopotrivă. Sună cunoscut?
View this post on Instagram
Paradisuri locale, naționale și intrenaționale
Tot nicăieri nu-i mai bine ca în România, spun străinii care vin și stau pe aici.
Un englez care trăiește în Arad îmi garanta, zilele trecute, că nimic nu-i mai sigur și mai ușor de dus ca Aradul. Nomazii digitali aleg și ei tot România, pentru că e ușor de dus, internetul e încă ok, iar viața e ieftină pe aici. Mai sunt, cu siguranță, și alte condimente prin zonă, dar nu sunt spuse mai jos:
View this post on Instagram
Știu că ne minunăm, ne șocăm, ne dezechilibrăm nervos când auzim câți bani cheltuiesc autoritățile noastre pe proiecte proaste, inutile, ratate, cărora le zboară acoperișul după renovare. Dar până la Trump mai avem mult.
Două miliarde de dolari sunt în plan să fie cheltuiți de administrația Trump pentru a răspunde visului președintelui: ca închisoarea Alcatraz să redevină una de maximă siguranță.
Există deja zeci de motive invocate pentru a nu investi acolo — costuri, probleme grave de logistică (care au dus la închiderea închisorii acum zeci de ani), alimentarea, gunoiul, balenele, scăderea numărului prizonierilor — dar, pentru Trump, Alcatrazul e un simbol, și asta e suficient.
• Scoop: Trump’s new Alcatraz could cost $2 billion
Dincolo de extravaganțele lui, Trump nu e bine — și nu e de la prea multe strângeri de mâini, deși mai-mai că ar vrea să se creadă asta:
View this post on Instagram
Nici America n-o duce prea bine, nu doar președintele ei. Un caz de ciumă a fost înregistrat în Arizona, deși, în mintea multora — în a mea, sigur — boala e una a trecutului întunecat.
Nici prezentul nu-i mai luminos, dar tot speram că nu-i cu întunericul din trecut.
• A person in the US has died from the plague. Here’s what you should know
Povești din Boston, povești din Gaza
Nu știu câte povești ați auzit și câte meme ați văzut pe tema concertului Coldplay de la Boston și a celor doi amanți îmbrățișați. Eu am ajuns la saturație.
Poate despre casa soților Cabot n-ați auzit încă nimic, așa că pun aici cum stă treaba și cu ea:
Și, ca să ne fie de ajuns, pun și despre cum omul și-a dat demisia — nu înainte ca, pe tot internetul, să circule o scrisoare de iertare fake, atribuită lui.
• Astronomer CEO Andy Byron resigns after Coldplay ‘kiss cam’ scandal, company confirms in statement
Doar o poveste despre Gaza, în caz că a trecut o săptămână fără să vă gândiți deloc la cei de acolo și ați crezut că poate, poate, cumva, ca prin minune, s-a terminat și cu istoria asta.
E soft, pentru că tura asta am treabă cu paradisurile. E despre tinerii sclipitori din Gaza, care parcă așteaptă să moară acolo:
View this post on Instagram
Dacă nu vreţi soft, pun mai jos mai hard, ca să privim atent cum e viața acolo. Cum nu mai e viața acolo:
• An Israeli blast tore my scalp off. Now other children are scared of me
Nu-i cu niciun înger și niciun Dumnezeu. Alți îngeri sunt pe cale de extincție.
Din pricina încălzirii globale — aceea de care tot facem mișto pe la noi, pe aici, prin țară și prin lumea bună: ne mor rechinii, dar și îngerii, de prea cald:
O să facem, poate, filme cândva despre o lume care a dispărut. Până atunci, mai jos sunt cele mai bune 100 de filme, după New York Times.
Nu-i o listă pentru mine — preferații mei nu prea sunt pe acolo sau sunt foarte jos în top, dar nici eu nu-s ușor de dus, nici filmele mele. Ce-i drept, sunt filme de după 2000. Cealaltă lume a dispărut. Nu-i cu paradis aici, ci cu Parasite.
View this post on Instagram
Plata cu pielea, vise cu spray-uri şi câteva duşuri seara
O să plătim, e cert, pentru tot ce am făcut. Cercetătorii ne spun că plătim pentru tot ce am făcut în tinerețe, chiar și cu pielea.
Dacă ai stat prea mult la soare, de pildă la 7 ani, sorry, dar nu vei mai avea șanse reale să arăți tânăr la 70, decât dacă ai mulți bani. În rest, colagenul și alte proteine te ajută, dar au și ele limitele lor:
• Are collagen shots and supplements really the secret to youthful skin?
Plătim și pentru tot alcoolul pe care l-am băut, și el se va vedea pe fața noastră. Va fi, însă, mai ușor să nu mai tânjim după un pahar de vin sau două în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat, grație unui spray nazal cu oxitocină. Deocamdată, a fost testat doar pe șobolani, dar a dat rezultate.
Oxitocina s-ar putea să ne ajute și la mâncatul mai puțin, pentru că, se pare, comunică bine cu creierul nostru și cu recompensele pe care le simte acesta. Și cum le simte!
View this post on Instagram
Până atunci, dușuri reci și saune.
Time ne spune că sunt două tipuri de oameni: cei care fac duș de dimineață și cei care fac seara și enumeră beneficiile lor. Cei care aleg dușul de seara par că adună mai multe beneficii.
Publicația nu spune nimic despre cei care nu fac duș nici seara, nici dimineața, nici despre cei care ar sta toată ziua sub duș.
• Should You Shower in the Morning or at Night?
Toți speciali, un măslin și toată Italia, cu tot cu Meloni
Cel mai mult și mai mult mi-a plăcut, din ce am citit săptămâna aceasta — am citit puțin și-mi cer scuze pentru asta — ce s-a scris despre Faust:
• Faust, bookstagram-erii și frica de mainstream
Eu asta am vrut să înțeleg de aici: că e despre frica noastră ca nu cumva să nu fim speciali. Cu toții suntem, vă dați seama! Unul și unul, în fiecare minut.
Mi-a plăcut și din alt motiv: e scurt, ceea ce mie pare că nu-mi iese, iar faptul mă îngrijorează tot mai mult, tot gândind la „speciali”.
M-a făcut să mă gândesc și la asta: când toți scriem despre copaci, mă apucă panica identitară, deși eu m-am trezit scriind despre ei aproape din greșeală. Mai apoi, vin alții speciali care nu vor să se identifice cu scrisul despre copaci, ca să nu se egalizeze cu nimeni, și boom — încă o panică identitară ivită de pe te miri unde.
Dacă tot am ajuns la copaci, strecor asta aici, după materialul despre panică și identitate:
Revenind la tema de mai sus, materialul mi-a amintit și de momentul când am descoperit, împreună cu o prietenă (mai mult ea decât eu), la Centrul Cultural Francez, Mano Chao, în facultate, și am crezut că nimeni n-a auzit de ei, că erau ai noștri. Până când un prieten mi-a spus că, în birtul din 2 Mai, toată vara a cântat doar Mano Chao.
Nu știu la ce ați zâmbit săptămâna asta din tot sufletul — nu un zâmbet instagramabil, ci acela din stomac — dar eu aici m-am topit: uitându-mă la girafa asta încercând să-și țină capul sus, în timp ce Moș Ene dă de prea multe ori târcoale pe acolo.
View this post on Instagram
Apoi, când nu-i numai despre zâmbete, ci și despre iubire, mereu se strecoară puțin din Italia. Mie îmi place Italia și când e vorba de mafie, și când sunt meme ridicole, și când e fake news.
Și când vorbesc cu ea și îi spun, aproape mințind, aproape spunând adevărul — în curând — ea tace.
View this post on Instagram
Un comentator spune că sursa acestei hărți e mafia din nordul Italiei.
Bine, Italia o are și pe ea, cea mai cea dintre femei în politica internațională, în anul acesta. Bărbații se pun în genunchi pe covorul roșu când o întâlnesc, bogații lumii o privesc lung, de parcă următorul pas ar fi să o ia acasă, iar până și Trump pare vrăjit de ea. Meloni exploatează toate aceste momente, pentru că știe cum. A trecut prin multe, a trebuit să-și demonstreze multe, așa cum reiese din autobiografia cu care tocmai urmează să iasă în lume, ca orice politician.
• I burnt my house down and was left homeless as a child, says Italian PM Giorgia Meloni
Dar, vreau să mă întorc la fericire ca să vă spun că nu sunt împăcată defel cu realitatea din curba fericirii, despre care puteți citi aici:
• Ultima generație fără cască de protecție
În rest, toate bune în generația mea, din care face parte și Giorgia Meloni, generație care, da, a trăit fără cască de protecție.
Foc, ploaie, frig, fericirea de Nobel și râsete până la sânge
Și tot despre fericire e și mai jos. Am putea merge departe după muzica pe care o iubim. Totul e să avem și ceva bani în buzunar și suficient timp liber ca să ajungem la toate cele care cândva ne-au încântat. Putem merge mai spre Vest pentru un concert Bob Dylan. Nu sunt bilete mai ieftine de 300 de lire, dar dacă vreți să vedeți un laureat al Premiului Nobel cântând, o vizită la Amsterdam sau Paris parcă nu-i așa o extravaganță.
Bob Dylan revine în Europa cu un turneu de toamnă: susține 23 de concerte începând din 16 octombrie
Poate i-am mai pus prin știrile mele ratate, poate când am scris despre Smida, cu dragoste și nostalgie, poate nu, dar ei sunt „comfort zone”-ul meu. I-am căutat prin Europa, apropo de până unde mergem după muzica bună.
E posibil să fie fericire fiecare eveniment la care vom mai putea merge la final de săptămână, ca să mă întorc de unde am plecat: de la cultura de weekend, care ar putea dispărea de pe harta României. Sunt, ce-i drept, și acum evenimente care nu se țin în weekend. Expoziția „Atât s-a putut” o mai puteți vedea în Timișoara până în 23 iulie.
Aniversarea C4 Company, o trupă tânără, timișoreană, dar și arădeană, măcar pe jumătate, e vineri, dar se ține — că-i la privați — așa că ar merita să dați o fugă până acolo, ca să vă umpleți de tinerețe și nebunie.
Tot la Timişoara e cu kinema ikon, că la noi e mai puțin loc, nu ca-n orașe mai mari:
Și, deși mai e încă puțin până atunci, nu mă pot abține să nu spun acum că pe 1 august vin Nightlosers la Nux Rock. Ar fi păcat să-i ratați.
Până atunci, prin cafenele se mai întâmplă și alte cele, mai o cafea, mai un meșteșug, ca la Snooze, pe 21 și 22 iulie.
La stat, Alifantis vine miercuri, cu trupa sa fragilă, la Teatrul de vară.
Și, dacă tot veni vorba de Alifantis, imediat e Bulci Fest, singurul eveniment hippie din partea asta de lume. Nu-l ratați dacă vă plac florile prin păr și blugii largi.
Cu poezia, cu lansările de cărți nu pare că stăm bine în săptămâna ce vine, sau cel puțin nu stau eu bine cu informația de pe aici. Dar nu-i bai, e o săptămână perfectă în care vă puteți cumpăra cărți la cele mai mici prețuri. Din 1 august, cartea va arăta altfel, pe coperta a patra.
Cu poezie și fericire, în care am regăsit toate sentimentele mele bipolare de săptămâna asta, vă las până duminica viitoare, când voi reveni cu alte probleme identitare și știri aproape ratate.
Ioan Es. Pop – Căderea-n sus a corpurilor grele
Şi cu această imagine de la Tomorrowland vă las. S-a cântat pe scena principală la doar două zile după ce a luat foc. Unii rezistă și continuă să creeze paradisuri locale, chiar și atunci când arde, sau când plouă sau e frig la Bonţida.
Citește și:
Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!
Galerie foto
-
9
-
-
Comentariile portalului
Problema este a șoferilor care nu mai pot întoarce după bunul plac și a bicicliștilor care nu mai pot traversa pe bicicleta.
Pai aplicatia de ride sharing poate spune cu ce viteza circula pe tot traseul. Log-ul masinii la fel.
Chiar ar trebui și o consultare,și chiar un referendum. Menționez și zona Garii ,care este efectiv inundată,și care din păcate polarizează și boschetari,creând nesiguranță î (...)