Știri aproape ratate (32). Mâine, din nou, cu o doză de ipocrizie. Mai mulți cetățeni exigenți, tratați cu un pumn de medicamente și un spor de femeie
Am început, tura trecută, știrile aproape ratate, cu minciună și mi s-a părut aproape firesc să încep știrile ratate de săptămâna aceasta cu necesitatea minciunii, cu imposibilitatea de a trăi rezonabil fără ea. „Nu există viață fără puțină ipocrizie”, spune filozoful sloven Slavoj Žižek, și ar fi ipocrit să nu-l credem.
View this post on Instagram
Dar nu la minciună m-am gândit mult săptămâna aceasta, ci la comunitate, una dintre cele mai mari lipsuri ale noastre. Nu știm cum e cu comunitatea și ce înseamnă asta, deși doare mereu lipsa ei, fie că înțelegi de unde vine durerea, fie că nu.
Am revenit la tema asta după ce am citit o postare pe Facebook a unei colege din presa națională, care spune așa:
„O zi la ţară în Germania.
Miltach, o comună cu 2.300 de locuitori. Un vis…Curăţenie, civilizaţie, linişte.
Staţie proprie de pompieri, primărie, echipă de fotbal, oameni liniştiţi, prietenoşi, zâmbitori, bere, aer curat.
Străzi frumoase, flori la tot pasul.
Şi apropo de echipa de fotbal: toate firmele din comunitate sponsorizează clubul. Fabricuţa de bere locală oferă berea de la meciuri, iar banii din vânzări intră în contul clubului. Microbuzul echipei arată ca o…varză. Fiecare sponsor îşi pune sigla pe microbuz. Stadionul- impecabil.
Un exemplu de implicare locală a comunității.
Fotografiile spun mult mai multe”
Iar mie nici măcar nu-mi place Germania.
Mâine, din nou, puțin altfel
Tura asta mi-au plăcut unii politicieni. Se întâmplă rar și are de-a face, de obicei, cu momentele în care își dau jos haina de politician și vezi omul de după haină.
Să-l vezi pe Nicușor Dan în șlapi violeți e „priceless”, nu are cum să nu-ți aducă zâmbetul pe buze. Am văzut prima dată știrea asta într-o postare, în care se spunea — în glumă, desigur — că asta a fost arma președintelui în lupta cu atenția publicului, toată îndreptată, în aceste zile, spre Bolojan și guvernul său. Minunată armă, șlapii violeți:
FOTO Nicușor Dan, surprins în ipostaze mai rar văzute: În șlapi și pantaloni de pijama
De fostul premier al Norvegiei, Erna Solberg, n-ai cum să nu te îndrăgosteşti, dacă şi mixează bine:
View this post on Instagram
Când treci de la politicieni la politică, nu mai e bine. De ce? Pun mai jos doar trei exemple, că nu-i nevoie de mai multe ca să fie clar totul.
… dar cu tot atâta minciună și ipocrizie
Cum mai stăm cu dreptatea în România? Cam așa: RISE Project a realizat un film explicativ despre unul dintre cele mai corozive fenomene judiciare care macină bugetul de stat al României — cel prin care magistrații își cresc, la nesfârșit, propriile salarii. Prin hotărâri judecătorești, aceștia au constrâns statul român să plătească 1,2 miliarde de euro, între 2020 și 2024, către personalul din Justiție.
VIDEO. A TREIA PUTERE ÎN STAT: BANUL
Așa e când îți stabilești singur salariul, deși lucrezi pe banii statului. E și un influencer în materialul celor de la RISE. Citiți-l / urmăriți-l.
Tot despre politică, banii statului și România e și în materialul de mai jos, și tot greața te apucă atunci când te gândești că acesta e doar un exemplu din mii de exemple de prin țară:
Dar parcă nimic n-a egalat știrea aceasta, din lumea noastră politică, preluată și de Special Arad: există cel puțin o companie în țara asta în care se acordă spor de femeie.
E o doamnă în conducerea companiei, așa că toți domnii au primit, cot la cot cu doamna, un spor de 10% la salariu.
Ne lipsesc, recunoaștem sau nu, cetățenii aceia mai mulți, exigenți și responsabili, de care spunea Radu Vancu într-o postare când vorbea de critica la adresa politicienilor în care ne-am pus speranțe, tura asta.
și cu o frică tot mai mare de război
Nu stăm bine nici cu siguranța națională, nici cu apărarea, dar n-avem timp să medităm și să muncim și la asta. Destul ne preocupă politica și politicienii și ce mai fură ei din țara asta. Alții sunt mai preocupați decât noi când vine vorba de război, care e la granița noastră, nu a lor.
Sir Patrick Sanders spune că e inevitabil un război cu Rusia pentru englezi în cinci ani.
View this post on Instagram
Franța spune la fel. Nu-s cele mai bune știri de peste graniță, dar altele n-avem.
Noroc cu Trump, care ne mai aduce zâmbetul pe buze. Tura asta s-a minunat de engleza președintelui Liberiei.
De curând, n-a văzut nicio problemă să înlocuiască numele uitat al unui demnitar cu acela al unei țări. A fost suficient să pună Mr. în față și toată lumea a înțeles ce a vrut să spună președintele SUA.
View this post on Instagram
Să mai rămânem puţin la America şi la bani. Forbes a făcut un top cu cei mai bogați imigranți ai Americii, cu Elon Musk în frunte. Sunt din Africa de Sud, India, Taiwan, China, Rusia, Germania, dar și Ungaria.
America’s Richest Immigrants 2025
La final, am dat și de materialul acesta ca recomandare și am zâmbit ironic. Mai avem mult până departe.
Cele mai bogate femei din lume, care și-au construit singure averea. La bărbați, imigranți sau nu, clasamentul a fost făcut fără a se uita dacă s-au îmbogățit pe cont propriu sau au mai primit și o mână de ajutor.
The 50 Richest Self-Made Women On Earth
şi să trecem de la bogați la bogății
Aș putea, ce-i drept, părea ridicolă cu copacii despre care tot scriu. Și scriu — așa mi se întâmplă — mai ales când, în aceeași zi, vine vreo furtună și mai cad doi-trei copaci. Săptămâna aceasta, unul chiar pe o mașină, așa că tot ce cred că am construit într-o lună se duce pe apa sâmbetei.
Dar nu-s singura ridicolă de pe aici. Și alții scriu despre copaci, într-un oraș în care e tare greu să-ți câștigi dreptul la umbră, mai ales în cartierele sărace.
E aici, în acest material, amintită regula aceea care nu e funcțională nici la noi, în Arad: 3-30-300:
„Într-un oraș gândit pentru oameni, natura ar trebui să fie prezentă la fiecare pas. Specialiștii în urbanism spun că, de la fiecare fereastră a apartamentelor, locuitorii ar trebui să vadă cel puțin trei arbori. Apoi, în orice cartier, ar fi bine ca cel puțin 30% din suprafață să fie acoperită cu spații verzi. De asemenea, accesul la un parc sau o zonă verde nu ar trebui să presupună un drum lung – distanța optimă ar trebui să fie de cel mult 300 de metri.”
Dreptul la umbră: lipsa spațiilor verzi devine o problemă de viață și de moarte în București
Doar că românii doresc să trăiască separat de natură — o natură aranjată, fără gâze, una pe care să o înțeleagă. Vor mai degrabă locuri de parcare, spațiile verzi fiind undeva pe locul cinci în dorințele locuitorilor din București. Fapt care explică și de ce și interesul administrației e mai căzut aici.
În alte locuri, când nu sunt suficienți copaci, e râul și e acum la îndemâna cetățenilor.
Parisul își lasă iarăși cetățenii să înoate în Sena. E cald, prea cald peste tot. Așa că Parisul a amenajat trei plaje de-a lungul râului care vor fi funcționale toată vara, a curățat Sena pentru Olimpiadă, cu 1,4 miliarde de euro, s-a făcut și mult lobby de către cei care înotau ilegal în râu, a mai înotat în apă și primarul etc. Unul dintre punctele din care se va putea intra în Sena este lângă Turnul Eiffel, celălalt lângă Notre Dame, iar al treilea lângă Biblioteca Națională. Mai toți sunt convinși că decizia va transforma noua activitate permisă într-un nou punct de atracție turistică.
Paris reopens Seine River to public swimming after century-long ban
Cu sau fără copaci, trebuie să mergi, să tot mergi.
Nu 10.000 de pași, nu 30 de minute, nu 15, ci doar două minute după masă sunt suficiente ca să-ți fie mai bine. Două minute amărâte. Cercetătorii spun mai multe în materialul de pe NY Time, dacă aveți cumva abonament sau sunteți încă pe gratuitate:
Just 2 Minutes of Walking After a Meal Is Surprisingly Good for You
Să rămânem tot în zona asta, dar mai aproape de flatulență. Cum să scapi de ea cu ajutorul unui „fart walk”, scrie Time, în contextul în care simpla plimbare de altădată de după cină a fost rebranduită pe rețelele sociale drept „fart walk”, trend care are parte acum de momentul lui de glorie.
View this post on Instagram
Mâine, din nou, degeaba despre femei și viitor
Tot în trend a intrat de ceva vreme o treabă mult mai serioasă, devenită temă de dezbătut în presa internațională: despre strangularea în timpul partidelor de sex și posibilele urmări. În fapt, despre violența împotriva femeii și cum strangularea a devenit un delict mai mic decât era considerat în trecut, mai ales în rândul tinerilor. Pe The Guardian, de unde e materialul de mai jos, dezbaterea în comentarii e aprinsă, semn că subiectul fierbe încă:
There is no safe way to do it’: the rapid rise and horrifying risks of choking during sex
Nu e în trend, dar cel puțin o dată pe an vine și materialul ăsta de pe undeva și tot cam atunci ne amintim că nu prea procedăm așa niciodată: de câte ori trebuie să schimbăm cearceaful, dar pernele, dar husele de plapumă?
I’m a microbiologist. Here’s how often you should really wash your bedding
Dar nu despre plapume și perne vreau să vă vorbesc, deși e important și în discuția de mai jos, ci despre faptul că, la noi, vârstnicii arată mult mai bătrâni decât în alte țări. O puneam până acum pe seama neajunsurilor, a grijilor, a stresului zilnic, atât de ridicat la noi, a faptului că la noi ești considerat mort după ce te-ai pensionat, ba chiar nițel înainte, că nimeni nu mai are planuri pentru bătrânii din România.
Mai vine și materialul acesta să mai adauge încă o cauză a faptului că arătăm mai bătrâni decât vârstnicii altor țări. O să spuneți că mai contează și genele. Nu vă contrazic, dar mie mi-e greu să număr farmaciile de pe centrul Aradului, iar medicilor probabil pumnii de medicamente pe care ni le servim singuri, drept protecție:
This common medicine could be making you age faster, scientists say
Nu ținem pasul cu știința și asta o să ne coste mult. Unul dintre cofondatorii Twitter a găsit rezolvarea pentru cei care nu pot comunica între ei în spații unde e prea multă lume, așa cum e la concertele mari, sau unde e mult prea puțin semnal. Condiția e să fii pe aproape. Și să fii la zi cu ce mai se întâmplă prin IT. E un fel de walkie-talkie de 2025.
View this post on Instagram
dar cu câțiva supermani
Săptămâna trecută am vorbit de supermani și de Supermanul plutitor din Londra. Săptămâna aceasta, celebrul Manneken Pis e Superman, deși pentru mulți micuța statuie din Bruxelles n-are cum să fie așa o figură impunătoare. Bruxellezii sunt convinși că nu-i așa, turiștii care vin să vadă statuia au demonstrat-o de multe ori, așa că Manneken Pis e Superman.
Iar, în Europa, Superman poate încă să facă pipi în centrul capitalei Belgiei și să fie ceva normal:
View this post on Instagram
Aș vorbi oricând despre câini și cât de bine ne fac când îi avem prin preajmă. Te leagă de casă, dar cu sufletul și echilibrul stai mereu mai bine lângă ei. Unii au decis că e nevoie de câini și în sala de judecată, ca să le ofere confort emoțional celor care depun mărturie împotriva abuzatorilor lor.
View this post on Instagram
și cu puțină artă, toată la limită
Un prieten de-o viață mi-a sugerat profilul acestui artist și de atunci tot admir creațiile sale. Preferata mea are legătură cu fericirea. „Painted Happy” se cheamă lucrarea, dar a căutat mult titlul, spune artistul:
View this post on Instagram
Eu am luat o supradoză de artă sâmbătă, la Timișoara, la limită, înainte de a se închide ArtEncounters. Știți cum e: când ai aproape lucrurile interesante, îți ia timp mult să mergi să le vezi. Atât de mult până când nu mai e timp.
N-am fost muza lui Moriah Evans, dar am ajuns la ultimul său performance. Și-a ales tura aceasta, pentru prima dată, două muze, pereții s-au zguduit de loviturile corpului ei, muzele au lăsat ipocrizia, știți, aceea de care vă vorbeam la începutul materialului, deoparte, dar au privit, fără să vrea, de sus la artistă, au dansat. Am dansat.
Nu cred că a aflat adevărul despre ea, nici unde ne e puterea, ci poate câte fețe are fragilitatea.
Mi-am mai uns sufletul cu Pavel Brăila, cu al său moment al adevărului și ale sale vremuri în care știrile sunt mai rapide decât gloanțele, cu Mona Benjamin și al său „Mâine, din nou”, cu Loredana Ilie și ale sale lucruri arădene care nu mai sunt împrăștiate, cu Ana Kun, care e poezia de mai jos.
Și cu Mila Panic, cu al său „Dacă nu mai zâmbesc, vor vedea cât de furioasă sunt”, cu televizoarele cu secvențe dure din stand-up comedy-urile sale. Spațiul de expoziție de la Comenduirea Garnizoanei l-am vizitat chiar când Mila Panic performa în curtea clădirii și auzeam frânturi din stand-up comedy și hohotele de râs ale celor prezenți. La final, un tânăr asiatic, în drum spre bar, mi-a spus că i s-a părut prea dark.
E umor bancanic, construit pe realități dure, e greu să digeri faptul că bătaia femeilor e aici un sport național și să mai reușești să faci artă din asta. Dar arta nu-i ca să zâmbim, nici măcar atunci când o facem.
Mâine, din nou, dar cu un nou parc
Cu muzica așa a stat treaba săptămâna aceasta: i-am ascultat pe Byron, la Fusion Festival, în noul parc din Arad, de la ARED, de care m-am bucurat ca un copil (se mai întâmplă și lucruri bune pe aici), tot prinși la limită, și am suferit puțin că Gărâna a fost anul acesta departe.
Îi iubesc în continuare, tot de departe, pe cei de la Jazz in the Park. Din multele, foarte multe motive despre care am tot promis că scriu și n-am ajuns să o fac, dar și din acest motiv: de la Cluj, Jazz in the Park le urează succes festivalurilor de jazz din țara asta. Acum a venit rândul Gărânei, săptămâna trecută a fost JazzX-ul de la Timișoara.
Aș rămâne, pentru aici, la acordurile lui Byron și la toate care sunt sub control:
Mi-am propus să vă aduc zâmbetul pe buze cu videoclipul acesta, pentru că iar n-am selectat ştiri dintr-o lume mai bună:
View this post on Instagram
puţin alb şi o singură sprânceană
Eu am zâmbit, ba chiar am râs din tot sufletul la postarea celor de la Times New Roman, venită într-un moment în care toți vorbesc despre premierul Bolojan și măsurile sale de austeritate. Știu că nu ați ratat știrile pe această temă, dar poate asta a trecut pe lângă voi: „Bolojan se dă exemplu de austeritate: «Eu, de ani de zile, umblu cu o singură sprânceană».”
N-ajunge să râdem. Avem nevoie și de frumusețe. Sper să vă clătiți ochii cu imaginile acestea:
View this post on Instagram
Avem nevoie și de artă, și de relaxare, mai ales în fața măsurilor care ne așteaptă. Și chiar avem oferte din plin. Atât de multe, încât ai impresia că e ultimul tren: acum ori niciodată. Nici măcar nu suntem atâția câți sunt evenimentele din această vară, înainte să ne dea austeritatea peste cap și să nu ne mai revenim cu anii:
Sunt concerte la KF, în Flex, pe terasă la Atrium Mall, vine Corso, sunt evenimente în restaurante, sunt filme care merită văzute la cinematografele din Arad, filme faine la Timișoara și tot acolo încă mai puteți vedea expoziția despre greșeală, „Atât s-a putut”. Și sunt doar câteva evenimente din săptămâna ce vine.
Poezia e „Albă”, a Anei Kun, de la ArtEncounters:
„Da, da, la toți ne e greu. Asta se știe.
Dar când n-aș schimba locul cu vecina mea,
Asta înseamnă că mie îmi merge mai bine.”
Mâine, din nou, o să o luăm de la capăt. Poate ne iese mai bine.
Citește și:
Ştiri aproape ratate (28). Ţara-mlaştină, ţara-confiscată, ţara-panică
Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!
Galerie foto
-
9
-
-
-
-
Comentariile portalului
Problema este a șoferilor care nu mai pot întoarce după bunul plac și a bicicliștilor care nu mai pot traversa pe bicicleta.
Pai aplicatia de ride sharing poate spune cu ce viteza circula pe tot traseul. Log-ul masinii la fel.
Chiar ar trebui și o consultare,și chiar un referendum. Menționez și zona Garii ,care este efectiv inundată,și care din păcate polarizează și boschetari,creând nesiguranță î (...)