Există un anume fel de poezie crudă în felul în care marii strategi își aleg ieșirea din scenă. Mircea Lucescu nu s-a stins într-un pat de spital, nici în liniștea unei retrageri nemeritate. Nu, n-a murit ieri. Ieri doar s-a consemnat, rece și administrativ, un fapt biologic.

Adevărul e că el a plecat în acea seară încărcată de tensiune, la Istanbul. Acolo, pe marginea terenului, nu s-a stins un om, s-a frânt un destin.

A murit în luptă, ca un comandant de oaste care nu-și abandonează niciodată oamenii. A murit în picioare, cu privirea înfiptă în teren, împins de aceeași foame de glorie care l-a ținut viu zeci de ani. Pentru unii, a fost doar o înfrângere. Pentru el, a fost sentința. Momentul în care povara unui vis neîmplinit s-a prăbușit peste tot ce mai rămăsese.

De fapt, Lucescu purta în el această înfrângere de o viață. De la acel meci cu Irlanda de Nord, de acum patru decenii, o rană care nu s-a închis niciodată. O calificare ratată, un vis mondial care nu i-a fost dat. A trăit cu acest of ca pe o datorie neonorată, ca pe o luptă neterminată. Iar la Istanbul, când ultima șansă s-a risipit, a înțeles – poate pentru prima dată – că unele bătălii nu se mai pot întoarce.

El nu era făcut pentru tihnă. Nu era omul serilor liniștite, al poveștilor cu nepoții sau al retragerii cuminți. Nu putea trăi în afara gazonului, pentru că acolo, între linii, își construise întreaga existență.

„Cei care am trăit o viață pe gazon suntem prea bătrâni să mai părăsim fotbalul. Degeaba zici că visezi să te retragi la un moment dat… Nu poți, pur și simplu. N-ai nevoie de liniște!

Aș vrea să mor pe teren. E cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unui antrenor. Înseamnă că ai trecut prin absolut tot în viață acolo, în mijlocul luptei”, spunea Mircea Lucescu despre moarte.

Nu erau vorbe. Era un legământ.

Voia sfârșitul lui Jock Stein, selecționerul prăbușit pe banca Scoției, în plină bătălie, într-o seară de septembrie 1985 la un meci cu Țara Galilor, aceiași seară în care Lucescu se umplea de glorie pe Wembley și drumul spre mondialul mexican îi părea bătătorit. Un final care nu e o înfrângere, ci o continuitate, o viață dusă până la ultima secundă în locul unde a început totul.

Medicii au vorbit, au avertizat, au cerut pauză. Dar ce știu medicii despre oameni care nu știu să trăiască altfel decât arzând? Pentru Lucescu, a sta pe margine ar fi fost o moarte lentă, nedemnă. A ales, în schimb, să fie acolo. Să lupte. Să piardă, dacă trebuie, dar să piardă ca el.

La Istanbul, nu doar un meci s-a terminat. S-a închis un cerc.

Ieri, doar am aflat.

Drum lin, „Il Luce”. Lumina ta s-a stins la Istanbul, dar amintirea îți va arde mereu ca o nocturnă aprinsă în noapte.