Un suflet de doar 25 de ani a plecat ieri dintre noi. A fost alegerea ei să plece, dar suferința nu a ales-o ea. Romina suferea de depresie, o boală care anual ucide sute de mii de oameni de pe glob, dar pe care noi, românii în general, tindem să o tratăm cu un simplu „n-ai nimic, mai lasă-mă-n pace”.

Nu cunosc în detaliu cazul Rominei, știu doar că ceea ce a făcut-o să „apeleze” la gestul fatal a fost o depresie severă. Cum am scris mai sus, avea doar 25 de ani, iar în urma ei au rămas doi copii care aveau nevoie de o mamă pentru a-i hrăni, pentru a-i spăla, pentru a-i trimite la școală, pentru a le da o educație, pentru a-i mângâia atunci când aveau un necaz, o durere, sau pentru a-i pupa cu dragostea cu care doar o mamă o poate face atunci când făceau o faptă bună.

Vom mai auzi despre asemenea cazuri atâta timp cât vom refuza să considerăm că depresia este o boală cu care ne întâlnim zilnic. Cu toții aveam câte o rudă, un prieten, un cunoscut care trece prin așa ceva, dar de cele mai multe ori preferăm să fim orbi cu ochii deschiși.

Depresia este un dezechilibru, o tulburare psihică sau de comportament. Uneori o vedem, alteori nu, pentru că cel sau cea care suferă de depresie o duce pe picioare, în tăcere, precum un secret bine ascuns.

Sunt multe cauze care duc la depresie, problemele de tot felul, problemele de zi cu zi, legate de aspectul financiar, problemele conjugale sau legate de locul de muncă. De obicei lipsurile sunt cele duc la depresie, dar acestea pot fi legate și de bani, cât mai ales de confortul psihic. Chiar un loc de muncă la care nu mergi cu plăcere poate duce în timp la depresie.

Depresia este boala care ucide sufletul, este boala care te face să îți pui tot mai des problema că vrei să dispari, este boala care te face cel mai des să îți pui problema morții. Și mulți merg până la capăt, lăsând în urma loc multă, foarte multă durere, tocmai ceea ce nu vedem noi, cei apropiați lor la ei cât timp încă sunt în viață.

Cât timp nu realizăm că lumea în care trăim s-a schimbat radical comparativ cu viața pe care o trăiam în urmă cu 30-40 de ani, cât timp o tratăm cu „îți dau două peste cap de uiți tu de depresie”, cât timp considerăm că este rușinos să mergem la medic pentru fleacuri din astea, pentru „fițe și figuri”, cât timp bravăm prin reacții de genul „ce, bă, tu ai auzit de așa ceva pe vremea noastră?”, această boală nebăgată în seamă va continua să ucidă, să-i ia pe mulți dintre cei dragi nouă.

Statistic, două milioane de români suferă de depresie, iar cele mai vulnerabile sunt femeile cu vârste între 25 și 55 de ani. Lipsa de perspectivă, responsabilitățile zilnice sau nesiguranța zilei de mâine sunt cele mai frecvente cauze care duc la depresie. Iar în ultimii ani, acest „ucigaș tăcut” de care nici nu știam în anii 80-90, a ajuns să facă printre cele mai multe victime, în timp ce medicamentele antidepresive ajuns la un număr infim de persoane.

Cât timp vom rămâne orbi cu ochii deschiși nu-i vom putea ajuta cu nimic pe cei care trec prin așa ceva. Iar primul pas pentru a-i mai salva pe cei dragi nouă este chiar acceptarea, acceptarea că depresia există…

•  Citește și: Scurt dialog cu un psihoterapeut arădean despre o mare problemă tot mai des întâlnită: depresia