În România, memoria pare să funcționeze invers. Nu ca un instrument de recunoaștere, ci ca unul de regret. Ne amintim, ne emoționăm, ne adunăm în jurul valorii, dar aproape întotdeauna după ce ea nu mai este. Cât timp omul este viu, îl judecăm, îl contestăm, îl desființăm cu o ușurință dezarmantă.

Povestea lui Mircea Lucescu este, din păcate, emblematică pentru România. Criticat dur pentru un baraj pierdut, ironizat pentru rezultate sub așteptări, pus la zid pentru fiecare pas greșit, Lucescu a devenit, peste noapte, după dispariția sa, un simbol unanim respectat. Aceleași voci care l-au contestat vehement l-au ridicat brusc la rangul de titan. Nu pentru că realitatea s-ar fi schimbat, ci pentru că, în mod paradoxal, absența lui a făcut vizibil ceea ce prezentul nu mai reușește: valoarea.

A plecat un titan, Mircea Lucescu, și vine un altul, Gheorghe Hagi, cel despre care se spune că va prelua frâiele echipei naționale. Deja de pe acum, același tipar pare să se contureze și în jurul „Regelui”. Un alt nume uriaș al fotbalului românesc, un om care nu doar că a scris istorie ca jucător, dar a ales să construiască, să investească și să rămână aici, în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic. Într-o lume din care mulți au plecat, Hagi a rămas. A creat o academie, a format generații, a dat fotbalului românesc jucători precum Răzvan Marin, Ianis Hagi sau Denis Drăguș, nume care, chiar dacă nu ating aura „Generației de aur”, au readus România în circuitul marilor competiții.

Și totuși, în loc de recunoaștere, Hagi a primit etichete. „Nu e antrenor”, „nu știe să vorbească”, „este blatist”. Judecăți rapide, superficiale, care ignoră nu doar contextul, ci și efortul. Se uită prea ușor că performanța nu înseamnă doar trofee, ci și construcție, continuitate și asumare.

România de astăzi nu mai produce fotbaliști de talia lui Hagi, Gheorghe Popescu, Dan Petrescu, Răducioiu, Mutu sau Chivu. Și poate nici nu ar avea cum, într-un sistem marcat de lipsuri, de instabilitate, ba chiar și de lipsă de implicare atât din partea celor care trebuie să construiască cât și din partea celor care îi așteptăm să devină fotbaliști. Dar chiar și așa, generația actuală a reușit să ducă echipa națională la Campionatul European, să umple stadioane din Munchen, Koln sau Frankfurt cu acel „zid galben” care ne-a făcut, din nou, să simțim că aparținem, care ne-a făcut din nou să fim mândri că suntem români.

Acum, Hagi preia o misiune aproape imposibilă: să construiască performanță într-un context dificil, să lupte într-o Ligă a Națiunilor cu adversari precum Suedia, Polonia sau Bosnia, o grupă în care România pleacă cu ultima șansă, după care să încerce din nou o calificare la Euro, cel din 2028 din Marea Britanie. Dacă va reuși, vom vorbi despre miracol. Dacă nu, riscăm să repetăm același scenariu: critică, înfierare, îndepărtare, uitare.

Iar apoi, îi vom redescoperi valoarea doar când nu-l vom mai avea. Tipic românesc, dar va fi prea târziu. Vom vedea omagiile venite din partea marilor jucători ai planetei, cei care au împărțit terenul cu el, din partea marilor cluburi precum Real Madrid, FC Barcelona sau Galatasaray, la care a jucat, și vom înțelege, din nou, ce am avut. Vom plânge la sicriul său plasat pe „Arena Națională”, vom vorbi câteva zile despre el de dimineața până seara timp de o săptămână, și apoi ne vom da seama ce am avut și n-am respectat, iar locul său va rămâne veșnic gol pentru că nimic, niciodată, nu pare a se mai ridica la același nivel.

Dar poate că adevărata maturitate a unei societăți nu stă în capacitatea de a plânge, ci în aceea de a aprecia. Nu în regrete colective, ci în recunoaștere la timp. Oamenii care construiesc, care oferă, care lasă ceva în urmă nu au nevoie de statui, ci de respect în prezent.

Pentru că, într-un final, nu pierdem doar oameni. Pierdem șansa de a le spune, cât încă pot auzi, cât de mult au însemnat.

Citește și:

Speciala zilei: Mircea Lucescu n-a murit ieri, ieri doar s-a consemnat…