Să vorbim despre școală în zilele acestea speciale nu o putem face decât în condiții speciale. Drumul spre școală, așezatul în bănci, sunetul clopoțelului, cuvintele dirigintei sau a profesorului preferat, ridicatul degetelor, ștergerea tablei, zâmbetele din curtea școlii alături de colegi, toate sunt de câteva luni o amintire din cauza acestei pandemii care i-a ținut pe copii mai bine de două luni în case.

E final de an școlar, dar un final altfel decât a fost vreodată. Nu mai vedem curtea școlii plină de copii, plină de flori, plină de părinți. Nu mai vedem tradiționalul Gaudeamus și nici acel obicei străvechi deja, predarea cheii…

Precum cursurile, așa și festivitățile de absolvire. Toate s-au mutat în online, iar emoțiile clipelor pe care trebuiau să le petreacă împreună sunt transmise acum prin filmulețe sau mesaje scrise în online, pe rețele de socializare. Aplicația „Zoom” sau rețeaua de socializare Facebook au ținut locul sălii de clasă.

Școala „Aron Cotruș” din Grădiște este una dintre cele mai bune școli ale Aradului. Profesori dedicați, copii pregătiți într-un mediu sănătos care au o deviză: „N-am învățat niciodată pentru premii, pentru competiție, ci pentru că ne-a plăcut”.

Festivitatea de absolvire a clasei a VIII-a s-a transformat într-un veritabil spectacol online. Nu a fost nici cu confeti, nici cu artificii sau sute de buchete de flori, dar a fost un veritabil izvor de emoții transmis prin cuvinte scrise sau spuse.

Ne-a atras atenția un copil special, un copil diferit care se numește Mihnea. Este un copil diferit care a absolvit clasa a VIII-a ca șef de promoție. Mihnea este un copil pentru care zâmbetul era ceva străin, iar povestea lui este specială tocmai pentru că a ajuns să performeze într-o clasă cu elevi performanți. Deși diferit, Mihnea a fost văzut mereu ca „unul de-al lor” și mediul în care a învățat a fost unul care i-a ușurat puțin din dificultatea drumului pe care l-a avut de parcurs.

Acest copil, însă, nu a ajuns șef de promoție doar din cauza mediului pe care l-a găsit la „Aron Cotruș”. Mihnea este acum un minunat copil diferit pentru că a avut lângă el doi părinți speciali. A avut lângă el pe mama și pe tata care au înțeles cum trebuie crescut, cum trebuie educat, cum trebuie tratat. Ei nu au încercat să-l schimbe pe Mihnea ci au ales să se schimbe ei în funcție de necesitățile copilului. Au fost buni, au fost blânzi și, foarte important, au fost răbdători ca acest copil să ajungă ceea ce este astăzi. Nu l-au vrut perfect pentru că și ei știu că perfecțiunea nu există, nu l-au vrut de „10” pentru că este doar o notă într-un catalog, ci l-au vrut așa cum este el acum, un băiat care nu se mai teme de necunoscut, un băiat care luptă să învețe, un băiat care să fie pregătit pentru viață și să mărșăluiască pe acest drum pe picioarele sale.

Dincolo de exemplul lui Mihnea găsim exemplul părinților săi. Pe lângă că au înțeles că e diferit, niciunul dintre ei nu i-au impus nimic în viață, nu i-au cerut nici să se facă medic, sau aviator, sau inginer ori bucătar, nu i-au cerut nimic din ceea ce ar fi putut pune o presiune în plus, o presiune care îl putea destabiliza, o presiune care putea să dăuneze orice efort al terapeuților, al dascălilor sau chiar al colegilor lui de a-l integra în această societate pe care noi o numim… normală. Până la urmă ce poate fi mai normal decât să scoți maximum, în sensul pozitiv, de la un copil, de la un om, altfel… diferit.

Părinții lui nu au fugit când au văzut că vine furtuna. Și-au luat umbrela și au dansat în ploaie fără să se plângă că le e frig, că s-au udat, că și-au pătat hainele. La început nu le-au ieșit pașii, dar încet-încet au învățat să asculte, au învățat că tunetul e o notă a melodiei pe care dansau, că stropii fac și ei parte din partitură, iar când dansul s-a oprit a venit căldura… Pentru ei a ieșit Soarele atunci când copilul lor le-a zâmbit și s-au încălzit, după atâta frig și ploaie, atunci când Mihnea i-a îmbrățișat…

Diferiți nu sunt ei, ci sunt cei care nu înțeleg aceste lucruri. diferiți sunt cei care cer copilului lor să devină ceea ce nu au reușit ei în viață, diferiți sunt cei care încearcă să calce cu pantofii lor pe drumul pe care ar trebui să-și lase amprentele talpa copilului.   

Mihnea a fost în clasa a VIII-a A, dar o altă poveste vine din clasa a VIII-a B, numită chiar de ei „Dira Pașcu Team 2016-2020”. Pentru ei a fost ca un „Dream team” care i-a pregătit pe toți pentru a-și urma, fiecare în parte, visul. Acum, la final de poveste, ei știu că „Povestea noastră nu se oprește nici aici, nici acum. Ea merge mai departe”.

Festivitatea lor, celor dintr-a VIII-a B, a început cu un mesaj, unul venit din inima prietenei sau a colegei care nu le-a fost niciodată… colegă. Iarina, prietena lor, cea percepută la început ca „fiica lui dira”, le-a transmis, online, un mesaj video plin de emoție celor cu care și-ar fi dorit să fie colegă. Finalul acestuia a fost plin de înțelepciune, o înțelepciune izvorâtă din mintea unui copil de doar 14 ani: „Dacă trăim în trecut niciodată nu putem să vedem frumusețea prezentului”, le spune Iarina, fiica lui „Dira”…

Dar cuvântul de ordine a fost dorul. Deși sunt doar niște copii, știu și ei că dorul doare.

„A vorbi frumos despre voi înseamnă a fi colindat de dor, a scrie frumos despre voi înseamnă că am găsit cărarea dorului spre dor. Iar pentru mine, voi sunteți distanța dintre inimă și umbra ei, adică parte din sufletul meu! Floare albastră, floare albastră!”, le-a transmis „Dira” Bianca Pașcu, plină de dor. Este un dor care o doare și pe ea, dar este totodată o bucurie că i-a învățat să zboare. Este acel dor și acea bucurie pe care orice dascăl și-o asumă: o generație pleacă, iar alta va urma să vină, o alta care la rândul ei va învăța ce este zborul…

Ei au predat cheia, dar în urma lor rămân… lacăte.