România a fost prinsă de pandemie cu pantalonii pe vine, cum se spune. Cu un guvern fără susținere parlamentară, cu politicieni slabi și, mai ales, incapabili să-și subordoneze interesele proprii sau de grup, interesului național, cu instituții slăbite de mult prea stricta subordonare față de politic și astfel, incapabile să acționeze conform rostului pentru care au fost înființate, cu administrații locale impotente, cu o administrație centrală ruptă de realitate, dar mai ales, de cetățeni, fără știința și dorința de comunicare, cu cetățeni lipsiți de exercițiul respectării unor reguli impuse de o situație de excepție și așa mai departe. Practic, statul român s-a dovedit, într-una dintre cele mai grele situații de la război încoace, incapabil să-și impună autoritatea. Poate, și pentru că România a fost și este în continuare, o țară fără lider. Comunitățile locale nu au lideri, partidele la fel, Parlamentul, Guvernul, România sunt entități fără lideri. Sunt populate de șefi, aleși, reprezentanți sau cum s-or mai fi numind, dar niciunul lider adevărat, cu personalitate și credibilitate, capabil să coaguleze energiile pozitive în jurul său. Nu discut acum dacă măsurile impuse au fost bune sau nu, nu discut despre sistemul de sănătate cu toate problemele lui nici despre penibilul joc al autorităților statului (Guvern, Parlament) de-a constituționalitatea măsurilor ori implicarea pe față a Curții Constituționale în acest joc politic cu efecte nefaste asupra siguranței publice și chiar a stabilității țării. Dar nu pot uita cum, în cele mai dificile momente, șefii de stat sau de guvern din cele mai importante țări ale lumii prezentau situația și anunțau măsurile de urmat (Biden, Macron, Merkel, Boris Johnson etc), în timp ce la noi, insipidul Vela și alunecosul Arafat ne otrăveau existența cu platitudini sau chiar cu minciuni. Rareori ni se mai prezenta și preocuparea prezidențială…

După multele analize, comentarii sau chiar anchete în care au fost dezbătute aceste subiecte, nu ar mai fi mare lucru de spus. Și oricum ar fi în zadar. Cu siguranță ați observat că orice dezvăluire, orice critică, oricât de temeinic documentate ar fi, sunt ignorate aproape total de cei vizați sau de cei care ar putea să-i corecteze pe cei vizați. Și asta, chiar în situația în care, de cele mai multe ori comentariile, analizele sau chiar dezvăluirile și anchetele de presă au ca scop corectarea unor disfuncționalități, a unor greșeli ori ilegalități. „Câinii latră, caravana trece”, nu-i așa?  Și, evident, nu mă aștept ca articolele mele să aibă altă soartă, indiferent de tema abordată. De ce ar fi?, la urma urmei. Critica îi deranjează un pic, pentru că le atinge ego-ul, poate unii reacționează împotriva celor care și-au permis să-i critice, poate chiar îi amenință cu „tribunalul” și atât. Au învățat de-a lungul timpului că nu li se va întâmpla nimic rău, că nu vor fi deranjați, că presiunea publică, cea exercitată de cetățeni există în alte părți ale lumii, nu aici, în jurul Carpaților. Și în filme…

Între timp, mai pică, totuși, câte un pion, cum este acel nefericit polițist care era la pensat exact în timpul în care ar fi trebuit să fie la o intervenție. Clar este vinovat, nu are niciun rost să discutăm despre asta. Mai grav, nu cred că acest nefericit ar avea ce căuta în poliție. Nici el, nici alții ca el, cum ar fi acela care a omorât un om în plină zi, în stradă sau cei care permit (să zicem, prin neimplicare, deși este foarte posibil să fie ceva mai mult decât neimplicare…) comerțul cu țigări în zona Fortuna, despre care ne-a scris un cititor după un articol în care militam pentru profesionalizarea reală a poliției (aici), despre „rutieriști”, ca să nu mai zic despre acel grup din Pâncota care au pus la cale cunoscuta, deja, tâlhărie – mulțumesc „crocodil”, „Arădean”, „pancotan” pentru comentarii. Vreau să precizez încă o dată că nu am intenția de a face o analiză a activității poliției, unde într-adevăr și-a găsi loc și mențiuni, critice evident, despre neregulile sau ilegalitățile comise de polițiști. Cu atât mai puțin aș vrea să se creadă că aș avea cea mai mică intenție de a scuza cumva astfel de comportamente. Până la urmă, nu trebuie să fii polițist ca să știi că este ilegal să pui la cale o tâlhărie, să omori oameni sau să permiți comerțul ilegal cu țigări. Nu trebuie să fii funcționar cu statut special (polițist) ca să înțelegi că există o ordine a priorităților, pe care ar trebui să o respecți – dacă afli că arde casa vecinului, lași, naibii, pensatul și intervii cum poți! Totodată însă, vreau să atrag atenția asupra unor cauze generale care practic încurajează astfel de comportamente.

Întregul sistem public românesc este tarat de cel puțin două procese care, în timp, au dus la crearea acestui monstru cu picioare de lut care este administrația publică, în care includ, firesc, și poliția. Acestea sunt recrutarea și evaluarea.

Imagine din „filmul” „Și polițiștii se pensează” sau expresia siktirului celor care reglementează selecția și școlarizarea polițiștilor (sursa foto: www.nationalisti.ro)

Legislația noastră pare extrem de precisă în ceea ce privește recrutarea candidaților pentru diferite posturi din administrație. Termene precise, comunicări, transparență, bibliografie, dosare, avize etc. Totuși, nu există obligația de testare a capacității candidaților de a îndeplini cerințele postului pentru care candidează. Mai mult, nici măcar nu este permisă o astfel de testare, nici chiar pentru acele posturi care necesită aptitudini ceva mai speciale, cum ar fi cele din poliție. Nu vorbesc despre aptitudinile fizice – și astea, testate prin trei probe care nu spun mare lucru (dacă fugi repede sau mult și poți face flexii abdominale ori tracțiuni la bară nu înseamnă că ai aptitudini de polițist, după cum s-a demonstrat în atâtea și-atâtea cazuri). Am însă în vedere alte aptitudini – rezistența la stres, capacitatea de a îndeplini sarcini care nu îți plac, rezistența la frică, puterea de concentrare, viteza de reacție și multe, multe altele pe care le poți afla dintr-un test de inteligență emoțională. Test făcut, desigur, de specialiști, nu de membrii comisiilor de examinare din primării sau, în cazul polițiștilor, din școlile de poliție. Știu că astfel de teste, de mare complexitate, se fac la recrutarea personalului Romatsa (serviciile de trafic aerian). Poate se mai fac și în altă parte, posibil să se facă în sistemul privat, dar eu nu am cunoștință ca astfel de testări să se facă în sistemul public românesc. Și nici nu cred că se vor face prea curând pentru că ar demola actualul sistem care permite angajarea unor oameni cuminți, care nu-i supără pe șefi (decât, iată, cu câte-o prostie pentru care va plăti, și gata, sistemul este salvat).

Despre celelalte etape ale concursurilor nu are rost să mai vorbim pentru că sunt și ele parte a sistemului care, așa cum vedem mult prea des, produce rebuturi.

La fel de păguboasă pentru calitatea serviciilor publice este evaluarea. Nu cred că dezvălui un mare secret dacă spun că evaluarea periodică a activității angajaților din sectorul public este absolut necesară (sigur, este și prevăzută și reglementată în legislația specifică). Cu condiția să fie făcută corect, real, nu să se bifeze ca activitate îndeplinită. Pentru aceasta însă, este nevoie de obiective clare, precise, cuantificabile (altfel nu se poate face o evaluare obiectivă). Și, mai ales, este nevoie de dorința de a face corect evaluările dar și de a le folosi exact în scopul pentru care se fac (corectarea și eliminarea greșelilor, îmbunătățirea calității generale a serviciului evaluat etc.). Din păcate, ca și recrutarea, și evaluarea este făcută doar de formă spre deloc. Nu-i mai puțin adevărat că nici legislația nu este de mare ajutor în acest sens – oare cum s-ar putea evalua, pe un an, cu obiectivitate, capacitatea de implementare a unul funcționar public, cu sau fără statut special? Și ce obiective de îndeplinit, cuantificabile, i s-ar putea trasa pentru un an, unui polițist? – știu că este un întreg folclor pe tema „normelor de amenzi”, dar rămân doar folclor și este normal să fie așa.

Ce ar fi de făcut? Probabil ar trebui recurs, și în ceea ce privește evaluarea, la specialiști, posibil tot psihologi. Cu siguranță însă, toate ministerele implicate în elaborarea reglementării sistemului de recrutare și a celui de evaluare a activității funcționarilor publici ar trebui să se pună „la masă” cu firmele private care se ocupă de recrutarea și perfecționarea forței de muncă, să le asculte propunerile sau ideile și, împreună să schimbe din temelii actualul sistem. Altfel, vom avea în continuare funcționari care nu știu ce au de făcut, care nu știu să fie amabili, care nu performează, după cum vom avea în continuare polițiști care vor pune la cale tâlhării, care vor asigura protecția unor infractori, care se vor sinucide pentru că nu rezistă la stres sau care nu vor merge la intervenții urgente pentru că tocmai au programare la pensat… Polițiști pe care ceilalți colegi (nepensați!) nu se pot baza și care-i fac de râs.

Adevărul este că nu se cade să mergi la o urgență polițienească, cât o fi ea de gravă, dacă nu ești pensat, fardat, rujat.

*Poate unii își mai amintesc filmul „Și caii se împușcă, nu-i așa?”, realizat în 1969, al cărui titlu a fost sursa de inspirație pentru titlul acestui articol. Poate, pentru că și filmul tratează, în alți termeni, disperarea, inutilitatea efortului și capitularea în fața „sistemului”.