Înainte de toate, recunosc cinstit, acest text e un fel de avanpremieră.

N-are rost să fac eu acum pe modestul, să mă fac că n-am nicio treabă cu lansarea de carte de duminică, subsumată evenimentelor care cinstesc cele întâmplate acum 35 de ani. Și ca să merg până la capăt, este vorba despre lansarea volumașului intitulat „2×1 despre Revoluția din Arad” care va avea loc în holul cel mare al primăriei la 13 trecute fix. Dar puteți veni mai repede, plecarea dictatorului a fost anunțată în jurul orei 12,30 în ’89 chiar în ziua de 22 Decembrie. Acum, 22 cade Duminica, atunci a fost Vineri, important este că am fost și atunci în fața Primăriei, voi fi și acum. Vă aștept cu drag!

Cartea, subțirică, se poate citi lejer între două cafele, cuprinde amintirile subsemnatului legate de acele zile de foc din Arad, plus câteva interviuri, analize ulterioare cu participanții la revoluție, realizate de colegul și amicul Ovidiu Balint.

Da, este adevărat, este Duminica la prânz, dar nu uitați, e vorba de evenimentele care ne-au schimbat viața acum 35 de ani. Iar cu asta am ajuns direct la întrebarea din titlu, o întrebare la care cartea încearcă să răspundă sau măcar să schițeze un răspuns acceptabil.

Nu e mare lucru, întrebarea dacă ceva a fost sau nu a fost este aproape banală în românește. Fără să intrăm în amănunte, societatea este împărțită până în zilele noastre privind întrebarea dacă a fost bine sau nu sub Ceaușescu. Asta legat de amintirea evenimentelor din Decembrie 1989, dar la fel pățim dacă punem întrebarea dacă a fost legală sau nu hotărârea Curții Constituționale de a anula alegerile prezidențiale. E aici așa o nehotărâre, o teamă de a-ți asuma un răspuns care ulterior s-ar putea dovedi greșit. Așa că mai bine nu ne hazardăm, spunem ceva așa în dodii, în doi peri și altele de acest gen. Și mai vedem noi.

Așa și cu revoluția din Decembrie 1989, mai bine le spunem evenimente, sigur nu greșim. Că dacă era revoluție, aflam până acum, iar dacă nu, oricum nu aflam.

(foto: Florin Mureșan)

Ei, având toate acestea în vedere, mă gândesc acum la cele întâmplate cu 35 de ani înainte. Nu, nu scriam sau poate scriam și atunci ceva pentru mine în timp ce ascultam Europa Liberă. Pe Tőkés îl știam din Cluj și încercam să îmi imaginez unde vor ajunge toate cele ce se întâmplau în jurul parohiei sale reformate. În 17, la Timișoara deja se trăgea, iar eu mă pregăteam pentru cele ce vor veni. În suflet, ca să fiu sincer.

Citiți mai departe în volumașul menționat, poate veți găsi răspunsul la întrebarea fără răspuns, așa cum apare ea în carte, în încheierea scurtelor mele memorii despre revoluția la Arad:

Crăciunul este sfânt. De când mă știu, regula e a Ajunului în familie. Reușesc să achiziționez un pom în tradiția familiei, avem și saloane, globuri păstrate peste ani, cel puțin cincizeci. Avem și lumânări, asta n-a fost o problemă niciodată. Bunicii se duc, ca în fiecare an, cu nepoțica la biserică la slujba de Ajun, timp pe care noi îl folosim pentru pregătirea cadourilor. Televizorul merge fără oprire, în timp ce împachetăm cadourile cu soția aflăm ultimele noutăți anunțate cu voce isterică de speakerii deveniți revoluționari peste noapte. Aflăm de prinderea și procesul Ceaușeștilor.

În unitatea în care sunt ținuți, am petrecut și eu câteva zile. La arest, compania noastră de la secția de detenție din Târgoviște neavând asemenea facilitate. Am fost pedepsit cu arest și degradare pentru neglijență în serviciu, facilitând prin neatenție unui lipovean din escorta pe care o comandam ca la descărcarea armamentului să slobozească o salvă în ceruri. El a primit trei zile după care o învoire să și viziteze soția și copilul, eu cinci, că n-aveam nici soție, nici copil pe vremea aceea.

Ofițerul de serviciu de la garnizoană, observând freza mea cam punk pentru gusturile MAPN, a vrut să mă tundă chel. M-am împotrivit, spunându-i să ceară aprobarea comandantului meu de companie. A revenit înciudat de la telefon, lăsându-mi freza neatinsă, pedepsindu-mă în schimb cu un munte de cartofi ce stătea în mijlocul curții și pe care trebuia, după ordinul său categoric, să-l elimin prin curățire până la cină.

Oricum,locurile, așa cum le revedeam acum la televizor, îmi păreau destul de familiare.

În ziua de Crăciun rămân acasă. Am suspendat două zile editarea ziarului din cauza războiului purtat pe străzi, am timp la dispoziție să urmăresc casetele cu procesul și execuția. Noroc că le arată noaptea târziu. Fetița doarme, soția de asemenea. Sunt singurul treaz din casă și mă uit cu oroare la scenele abjecte și de un absurd perfect care se derulează în fața ochilor.

Am un sentiment de rău de la stomac, un nod care urcă și se oprește undeva în mijlocul pieptului, mă grăbesc spre toaletă încercând să înțeleg ceva: dacă a fost revoluție, această execuție i-a fost sfârșitul.
Iar dacă n-a fost, acum ar trebui să înceapă…