Este revoltător cât de slab a ajuns statul român. Slab și îngrijorător de nefuncțional. Cu atât mai îngrijorător cu cât Europa este, pentru prima oară de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, un „butoi cu pulbere” după agresiunea Rusiei lui Putin împotriva Ucrainei. Agresiune pe care unii s-au grăbit s-o compare cu cea nazisto-sovietică împotriva Poloniei, din septembrie 1939.

Ce leagă cumva cele două agresiuni este nebunia celor aflați, atunci și acum, în fruntea țărilor agresoare, Hitler și Stalin, în 1939, Putin, acum. Toți trei dominați de vise imperialiste și dispuși fără nicio rezervă să sacrifice inclusiv propriile popoare pe „altarul” acestor vise nebune.

Faptul că până acum noi nu am fost ținta atacurilor rusești este exclusiv meritul NATO, ai cărei lideri au știut să gestioneze bine provocările, venite ba din partea Rusiei, ba chiar a Ucrainei (care, oarecum normal în situația ei, și-ar dori ca NATO să se implice direct în lupte).

Spun asta fără nicio reținere, asumându-mi „riscul” de a-i supăra pe susținătorii propagandiștilor (formatori de opinie…!) și politicienilor români rusofili sau putiniști.

Îmi asum, cu aceleași „riscuri”, și afirmația că România ar fi demult o colonie rusă dacă nu am fi aderat la UE.

Evident însă, nu din cauza lui Putin, și cu atât mai puțin a UE, statul român este atât de slab încât este de mirare că nu s-a prăbușit sub presiunea propriei neputințe. Slăbiciunea vine din interior.

Poate și datorită unei „moșteniri genetice” din perioada comunistă, „moștenire” reală, manifestată, la nivel individual, dar și la nivel colectiv, mai ales prin teamă, prin lipsă de implicare și de reacție față de activitatea decidenților, fie ei membri ai guvernului, parlamentari, primari sau simpli funcționari.

Dobândită, deci nu moștenită, este acapararea instituțiilor statului de politicieni, în scopul evident de a se pune ei la adăpost de ceea ce le-ar putea face instituțiile libere și profesioniste. O acțiune desfășurată în timp, pas cu pas, profitând din plin de lipsa noastră de reacție colectivă.

Forța oricărui stat este dată de performanța instituțiilor create pentru a asigura punerea în aplicare a legilor, pentru a asigura astfel buna funcționare a tuturor segmentelor societății și asigurarea siguranței cetățenilor, precum și pentru a păzi granițele și a apăra teritoriul împotriva oricărui atac militar.

Practic, în România de astăzi nu mai există nicio instituție neacaparată de politic. Niciuna! De la grădinițe, la instituții de forță și juridice, de control fiscal sau de absorbție a fondurilor europene. Mai nou, până și Sportul a fost acaparat de politic – de Cultură nu mai zicem nimic, acapararea acesteia fiind un fapt împlinit demult – pentru că și în sport se învârt mulți bani (a se vedea cazul Lipă, care nici măcar n-a avut răbdare să treacă alegerile pentru a-și bate joc de banii publici și de ideea de performanță sportivă).

Cu Serviciile se întâmplă ceva mai special. Sigur, și ele sunt, zice-se, supuse controlului parlamentar și, nu-i așa?, sunt conduse de politic. Special este că acest control este pur formal, ca să nu spunem că, în realitate, este inexistent. Apoi, și mai special este că, deși conducerea Serviciilor este numită politic, se pare că mai mereu persoanele astfel numite sunt exact cele dorite de Servicii.

Este o veche zicală care se potrivește acestei situații: bărbatul alege femeia, care l-a ales pe el.

Mă rog, poate așa trebuie să fie la Servicii. Dar în alte părți, cu siguranță nu așa ar trebui să fie. Conducerile școlilor nu trebuie să fie numite politic. În școli ar trebui să se facă educație, nu politică, pentru că o țară cu cetățeni needucați este o țară slabă, slăbită de neputința cetățenilor săi de a performa.

Nici conducerile instituțiilor de forță nu ar trebui numite la propunerea sau cu acordul șefilor partidelor conducătoare din județe. Să mai amintim cine a dat binecuvântarea pentru numirea tuturor conducătorilor de instituții din Arad?

Or, până și copiii înțeleg că dacă „nenea polițistul” se face că nu vede când spargem geamurile adversarilor cu care jucăm fotbal, înseamnă că putem sparge geamuri și când suntem supărați sau când vrem să furăm ceva. Tot fără să fim văzuți de „nenea” ăla plătit tocmai pentru a vedea și a sancționa, dacă nu-i în stare să prevină spartul geamurilor.

România este o țară coruptă, poate cea mai coruptă din Europa. Ceea ce înseamnă că este și o țară nefuncțională instituțional, care-și expune cetățenii asaltului traficanților de tot felul, de la droguri și țigări, la carne vie. O țară atât de coruptă încât politicienii săi nici nu mai pot legifera, chiar dacă ar vrea, decât în favoarea grupurilor de interese și chiar infracționale.

Nordis încă apare pe echipamentul arbitrilor de fotbal, iar prietenul familiei proprietarilor acestei firme candidează bine mersi la președinția României…

România arată, acum, ca o țară slabă, incapabilă să se apere.

Incapabilă să-și asume mobilizarea oamenilor, incapabilă să-și susțină un eventual efort de război. Dacă ponderea cea mai mare din PIB, conform datelor oficiale ale Institutului Național de Statistică pentru anul 2023, o are consumul (comerț, horeca) – 20,5% și abia pe locul doi este industria (19,5%), ce să mai spunem?

România nu mai pare capabilă nici să-și hrănească populația, de vreme ce ponderea agriculturii în PIB este de doar 3,9%. Agricultura cea foarte vocală și subvenționată. Parcă domnul Muscă spunea că trebuie să avem grijă de fermieri pentru că ei „pun mâncarea pe mesele românilor”. Serios?

După ce i-am arătat ce porumbel a scos pe gură, Dimitrie Muscă s-a dus la protest. Și a scos alți porumbei… 

România de astăzi este țara incapabilă să oprească condamnații să fugă din țară și să scape de pedepse. Iar cei care fac, totuși, pușcărie, scapă de confiscarea averilor dobândite ilicit (doar Mazăre, fostul primar al Constanței a scăpat de plata a peste 100 de milioane de euro).

Tot din România pot pleca și copiii, răpiți sau nu, însoțiți sau nu de părinții care au interdicție de a se apropia de ei. Cazul Marțian este cunoscut, dar cine poate ști câți copiii au fost scoși ilegal din România pentru a servi traficanților de carne vie sau de organe?

Cu toate astea, premierul în exercițiu și președintele celui mai mare partid din țară susține sus și tare că România va fi primită în spațiul Schengen până la sfârșitul acestui an! N-a roșit, n-a ezitat, a promis senin de parcă ar avea „schengenul” în buzunarul în care cândva avea un floștomoc de bani.

Nu-i trucaj. Așa s-a prezentat domnul Ciolacu la o conferință de presă, în martie 2021

Sursa: hotnews.ro

Or, promisiunea asta vine de la cel care, la împlinirea acestui soroc, are șanse de a fi președintele României.

Parlamentul României a fost atât de slab încât nu a fost capabil să pună la respect o persoană care perturba dezbaterile. Mai mult, aceeași persoană a făcut ce a vrut și a vorbit ce a tăiat-o capul (interesul?) în plină stradă, a organizat proteste fără autorizație, s-a îmbrâncit cu jandarmii și nu a pățit nimic.

Unde au fost instituțiile de forță ale statului, aflate sau nu sub control parlamentar? De ce nu au intervenit înainte să crească acest buboi? Pentru că sunt instituții slăbite de politic, atât de slăbite încât nu mai sunt capabile să intervină decât dacă politicul le „desface zgarda”.

Nu-i nicio mirare că s-a ajuns până la Curtea Constituțională care a reușit să se compromită de dragul intereselor unor politicieni care se vor pe „tronul” de la Cotroceni în care a dormit 10 ani Iohannis.

Urmează alegerile parlamentare și prezidențiale. Alegeri de care Putin este extrem de interesat. Așa cum a fost și de cele din Republica Moldova, unde „țarul” a pierdut o primă bătălie, pentru că referendumul pro-UE a trecut. Urmează a doua mare bătălie pe care Maia Sandu ar trebui s-o câștige.

Vom vedea dacă va putea. La fel vom vedea și dacă România, cu instituțiile sale nefuncționale, va fi capabilă să reziste implicării Rusiei în alegeri. Deocamdată se simte o anumită teamă la candidați, care explică și unele măsuri disperate în care poate fi inclusă și implicarea Curții Constituționale în jocul electoral.