O să spuneți că am forțat titlul, când am spus de granița dintre SUA și Mexic, însă, chiar dacă aveți dreptate, vă spun că exact așa m-am simțit. Parcă eram în filmele americane și mă aflam tocmai undeva în El Paso, nu la Nădlac. Și o să vedeți și de ce…

Totul a început sâmbătă dimineața, cu câteva fotografii și filmări primite de la câțiva cititori, fie că se aflau chiar ei printre cei care se „îmbulzeau” la Punctul de Trecere a Frontierei Nădlac I, fie că acolo se aflau prieteni de-ai lor sau rude. Am pus imediat mâna pe telefon și l-am sunat pe prefectul Gheorghe Stoian, știind că toate structurile Ministerului de Interne sunt sub coordonarea sa. Acesta știa parțial despre problemă, fiindcă și pe parcursul zilei de vineri autoritățile se confruntaseră cu aceeași problemă, iar el fusese acolo. Întâmplător, prefectul tocmai se pregătea să plece spre Vama Nădlac I, fix în momentul apelului meu scoțând mașina din curte. Și am început să scriem ce știam până atunci, respectiv ce a mai reușit prefectul Stoian să ne explice, iar între timp acesta mă pusese în legătură și cu reprezentanții Poliției de Frontieră, fiindcă aceștia aveau vești proaspete, chiar de la fața locului.

Între timp, prefectul ajunsese la PTF Nădlac I, noi ținând în permanență legătura cu el și cu ce se petrece acolo. Într-un moment dat, primim un apel chiar de la Gheorghe Stoian, acesta întrebându-mă dacă am reușit să aflu tot ce mă interesa de la reprezentanții Poliției de Frontieră sau dacă am nevoie de alte informații de la el. Dintr-o discuție în alta, acesta mă întreabă dacă nu vreau să merg la fața locului.

„Nu vreți să veniți aici, să vedeți cu ochii dumneavoastră ce se întâmplă? Noi vă putem da toate informațiile pe care le solicitați, însă vă spun că nu e același lucru. Mai bine veniți aici să vedeți de la fața locului, să simțiți pulsul”, ne-a spus prefectul Gheorghe Stoian.

„Vă sun în două minute. Sunt de serviciu și vreau să văd dacă mă poate acoperi vreun coleg”, i-am replicat.

Am vorbit rapid cu Alin, colegul meu, iar acesta mi-a zis să mă duc liniștit, dacă vreau, că mă acoperă el. Apoi l-am sunat pe prefect și i-am zis că vin în vamă.

„Bun. Dacă vreți, puteți să veniți cu mașina personală, dar eu spun că ar fi mai bine să vin după dumneavoastră, fiindcă sunt cozi uriașe și e posibil să nu reușiți să treceți și să nu ajungeți până la frontieră. Vin să vă preiau. Unde să ne întâlnim?”, mi-a replicat Gheorghe Stoian.

„Ok. Poate e mai bine așa. Vă mulțumesc! Ne vedem unde doriți”, i-am răspuns. Și ne-am întâlnit la coborârea de pe autostradă, în apropiere de Pecica.

Într-adevăr, ideea prefectului a fost una foarte bună. Nu știu dacă ajungeam cu mașina personală până în vamă, iar dacă reușeam, cu siguranță ar fi durat zeci de minute, poate ore întregi până să ajung la PTF Nădlac 1, fiindcă mașinile celor care plecau din țară se întindeau pe cozi de aproximativ 6-7 kilometri.

Am ajuns în vamă. M-am dat jos din Dusterul MAI și primii oameni pe care i-am văzut au fost câțiva polițiști pe care am reușit să-i recunosc, chiar și cu măștile pe față. „Mai puteți, domnilor, mai puteți?”, i-am întrebat. Aceștia, zâmbind (mi-am dat seama după ochi), mi-au răspuns că se străduiesc.

Și-am pornit spre locul prin care se trece efectiv granița dintre Ungaria și România. Aveam de mers vreo 50 de metri pe jos. Cu cât mă apropiam mai mult, bolboroseam câte un „Doamne ferește! Ce-i aici?”. „Stați să ajungeți mai aproape, să vorbiți cu ei, să-i întrebați de unde vin, cum au ajuns aici, de unde sunt și cum ajung acasă”, mi-a replicat prefectul. Și așa am făcut. M-am apropiat, împreună cu el, de cei aflați într-o busculadă uriașă și am început să-i întrebăm de unde vin.

„Din Germania vin. Am fost la munci agricole. Ne-am înțeles la bani înainte, dar când am ajuns acolo ne-am luat țeapă, că ne dădea mai puțin neamțul. Și am venit acasă”, îmi povestește un bărbat aflat în mijlocul altor câteva sute de persoane. „Bun și cum de sunteți pe jos? Cum ați ajuns aici pe jos? De unde sunteți și cu ce plecați de aici?”, l-am întrebat. „Păi ne-o dus cu microbuzul până lângă Szeged. De-acolo am luat taxi până mai încoace. Și de aici, pe jos. Sunt din Mureș. De aici nu știu cum ajung. Văd eu”, mai spune bărbatul.

Ca el sunt mulți. De fapt, majoritatea, au ajuns în Vama Nădlac I după aceeași rețetă. Au venit cu diferite mijloace de transport până la 50-100-150 km de graniță, unde au fost lăsați să se descurce, fiindcă altfel șoferii erau luați la „bani mărunți” de autoritățile maghiare. Apoi, fiecare se descurca așa cum putea și își găsea transport până la vamă sau aproape de vamă. Unii chiar au bătut zeci de kilometri pe jos. Ajunși în vamă, s-au trezit într-o busculadă, fiind nevoiți să aștepte în grămezi de câte 2-300 de inși în „gura” frontierei. Mă rog, e relativ spus „nevoiți”, fiindcă ei singuri se înghesuiau la toneta în care stăteau polițiștii de frontieră și cei de la Direcția de Sănătate Publică. De altfel, câțiva jandarmi încercau în zadar să-i convingă să respecte măsurile de distanțare și să se așteze ordonat, fiindcă efectiv n-aveau pe cine să convingă. Cumva, de înțeles și asta. Fiecare dintre cei care se îmbulzeau, își doreau să scape cât mai repede din acea „grămada cere vârf” și să treacă de barieră. Un alt motiv pentru care se îngrămădeau toți era și să stea la umbră.

Când am ajuns noi în vamă, un polițist de frontieră tocmai l-a anunțat pe prefect că au reușit să-i convingă pe unguri să suplimenteze lucrătorii din frontieră și să mai deschidă două artere de trecere, ajungând astfel la două artere pentru trecerea celor pe jos, respectiv la patru artere pentru autoturisme.

Mulți dintre cei care se aflau în vamă, dar și mai mulți dintre cei care stăteau acasă și vedeau prin ziare, pe la televiziuni sau pe internet ce era la PTF Nădlac I, înjurau autoritățile române pentru ce se întâmpla acolo. De altfel, trebuie să recunosc faptul că primul instinct a fost să fac același lucru și să arat cu degetul spre ei. Însă nu era chiar așa. De fapt, nu era chiar defel așa!

Cumva, mă felicit că am acceptat propunerea prefectului Stoian de a mă duce la fața locului. Avea dreptate! De acasă n-ai cum să vezi exact ce se petrece acolo și n-ai cum să simți pulsul. De fapt, toată situația era provocată, exact așa cum îmi spunea la telefon agentul-șef adjunct Claudia Ardelean, de la Poliția de Frontieră. Cauzele principale ale îmbulzelii din vamă erau procedurile prin care trebuia să treacă fiecare persoană ce trecea granița, dată fiind situația, iar aici enumerăm de la luatul temperaturii, la completarea unor formulare tipizate și așa mai departe. Colac peste pupăză, autoritățile maghiare parcă încercau să provoace această situație. În primul rând că au redus personalul din vamă și chiar dacă Poliția de Frontieră Română avea angajați suficienți cât să deschidă absolut toate arterele de trecere, autoritățile maghiare nu aveau suficient personal. Unde mai pui și faptul că, pe sensul de ieșire din România, ungurii efectiv lucrau la mișto. Dincolo de faptul că îți controlau o sumedenie de hârtii și documente, dar lucrul ăsta este perfect normal, vameșul maghiar te punea să mai și dai jos câte un bagaj, după care arunca o privire superficială, fiind evident că nu-l interesează absolut nimic din ce ai în portbagaj, după care te punea să pui bagajul la loc. Adică un fel de tragere de timp, fiindcă din moment ce nu era curios cu adevărat ce ai în mașină, era inutil doar să te pună să dai jos un bagaj și să-l pui la loc.

În același timp, aflam de la unii cetățeni care așteptau să treacă frontiera, că în spatele lor sunt alte zeci și sute de persoane, opriți la câțiva kilometri de vamă de polițiștii maghiari.

Am zăbovit câteva ore prin Vama Nădlac I, unde ne-am plimbat dintr-o parte în cealaltă și unde am purtat discuții amicale cu cât mai multe persoane, de la cetățeni simpli, la polițiști, jandarmi, polițiști de frontieră sau angajați ai DSP.

Am aflat și că o mulțime de cetățeni au decis să fugă pe câmp, încercând să treacă fraudulos frontiera, pentru a nu mai sta la cozi. Evident, au fost prinși de autorități.

Totodată, autoritățile arădene încearcă să facă tot posibilul să găsească variante prin care să-i împiedice pe cei veniți să ajungă în Arad sau în localitățile din județul Arad, având în vedere că aproape toți cei care trec frontiera sunt din alte județe. În acest sens, au pust la dispoziție, contracost, printr-o firmă de transport, curse către gările din Oradea și Timișoara, de unde cetățenii respectivi să poată urca în trenuri și să ajungă la casele lor. O altă „luptă” pe care o duc autoritățile este cea cu taximetria. Mulți dintre cei care trec vama pe jos încearcă să plece de acolo cu taxiurile, iar în acest sens, autoritățile îi îndeamnă pe taximetriști să nu-i mai ducă în Arad, dacă nu sunt din Arad. În același timp, în zona frontierei și-au făcut apariția și o sumedenie de taximetre din Timișoara. Am și stat de vorbă cu un taximetrist timișorean, care a dus în vamă un bărbat ce își aștepta soția.

La un moment dat, în PTF Nădlac I și-a făcut apariția și directorul DSP, Horea Timiș, care imediat ce a ajuns a început să le ceară celor îngrămădiți în „buza” frontierei să respecte măsurile de distanțare. Numai că șeful DSP a cam vorbit singur, vărsându-și la un moment dat năduful pe jandarmi și cerându-le acestora să facă ordine și să impună ei un soi de distanțare. Numai că nici jandarmii nu puteau face asta. În primul rând fiindcă nu intra în atribuțiile lor treaba asta, iar în al doilea rând fiindcă deja încercaseră cu vorba bună să-i facă pe oameni să respecte regulile. Numai că încercările, atât ale jandarmilor, cât și ale șefului DSP, au fost sortite eșecului.

Dintr-una în alta, am aflat că lipsa bunului simț al unora dintre cei care așteptau la frontieră nu dispăruse doar în acele momente tensionate, ci și după intrarea în țară. Așa se face că aflăm, printre altele, că unii dintre ei efectiv și-au făcut nevoile (ambele!) în autocarele cu care erau transportați.

În tot acest timp, nici în PTF Nădlac II, unde era deschis traficul doar pentru trecerea camioanelor, nu stăteau lucrurile mult mai bine. Atât pe ieșirea din țară, cât și pe intrare, cozile de camioane se întindeau și acolo pe destui kilometri. Când ne-am îndreptat spre Nădlac I, coada de camioane pe autostradă, spre Nădlac II, era de aproximativ 1,5 – 2 kilometri. În câteva ore, la întoarcere, coada ajungea cam la 3,5 kilometri. Iar asta ținând cont că pe PTF Nădlac II se stătea mai puțin decât pe PTF Nădlac I.

În schimb, cozile pe Nădlac I, atât pe intrare, cât și pe ieșirea din țară, tindeau spre 10 kilometri. Pe ieșire, coada de mașini ajungea, de la vamă, pe toată centura Nădlacului, până la urcarea pe autostradă. Pe toată lungimea cozii, o mulțime de polițiști încercau să facă ordine și să o mențină, confruntându-se cu o mulțime de claxoane, insulte și injurii spuse printre dinți și prin colțurile gurilor, de parcă ei s-ar face vinovați pentru toată situația. De jandarmii care stăteau fix în punctul de trecere nu are rost să mai vorbim, fiindcă urechile lor auzeau toată ocara venită de la cei prezenți și îndreptată împotriva tuturor… împotriva oricui. Totodată, pe sensul de intrare, cozile ajungeau undeva pe la 7-8 kilometri.

În continuare o să vă lăsăm pe dumneavoastră, cititorii, să vedeți câteva imagini foto-video surprinse în Punctul de Trecere al Frontierei Nădlac I.