Comercianții spun „clientul nostru, stăpânul nostru”… dar în Arad, în majoritatea locurilor, în multe din magazinele de pe centru și în alte destule locații ale acestui oraș, asta NU o mai crede nimeni. Aș putea oferi drept exemplu nenumărate experiențe în sprijinul afirmației de mai sus, însă o „prefer” (ghilimelele arată adevăratul sens, adică „detest”) pe ultima, cea de azi dimineață, o pățanie personală care mi-a lăsat un gust complet amar. Și nu am cum să nu mă gândesc cât de previzibile sunt unele falimente.

În drum spre serviciu, trecând pe Bulevardul Revoluției, involuntar privesc produsele din vitrinele magazinelor care au mai rămas, prin ceva minune bizară, încă deschise în centru. La un moment dat, îmi atrage atenția o rochie de pe unul din manechinele unui magazin aflat în apropiere de mega populara covrigărie de la Podgoria. Intru în grabă, dorind să aflu din curiozitate dacă e vorba de un deux pieces sau într-adevăr o rochie întreagă.

Magazinul, complet gol. Vocea vânzătoarei, o femeie de vârstă mijlocie, producea un ecou puternic în spațiul unicameral. Se certa de mama focului cu cineva la telefon. Mă opresc în fața ei și aștept. Și mai aștept. Mă privește în ochi, însă continuă conversația. Termină, la un moment dat. Pe când văd că intenționează să mai dea încă un telefon, o întrerup civilizat, rugând-o cu o voce calmă să mă lămurească dacă haina e rochie sau nu.

„E acolo!”, îmi ordonă vânzătoarea, pe un glas autoritar, arătându-mi cu mâna, într-un gest de „Heil Hilter”, un loc din capătul magazinului. Insist, fiind în grabă: „E rochie sau din două bucăți?”. „Două bucăți”, mormăie vânzătoarea. „Cât costă?”. „E acolo!”, răcnește femeia, aruncându-și ochii din nou către telefonul deștept. „Mai deștept…”, gândesc eu.

Ridic din umeri, mă supun și controlez singură. Eticheta-mi arată 320 lei pentru un deux pieces din cea mai proastă calitate de material supraelastic pe care-am pus mâna în ultimul timp.

„Mulțumesc pentru amabilitate”, îndrug eu, ieșind din magazin.

Un nod puternic mi s-a lăsat în stomac, iar sângele mi s-a pompat puternic în obraji. De ce m-a afectat atât de mult atitudinea unei femei? E simplu. Căci nu e pentru prima oară, nici pentru mine și sunt sigură că nici pentru dumneavoastră, cei care citiți aceste rânduri, când o vânzătoare/vânzător mă tratează cu ostilitate, de parcă i-aș deranja din cea mai importantă ședință din viața lor, iar ei îmi fac cel mai mare serviciu că îmi răspund la o întrebare. Nici în cel mai prosper magazin nu e acceptabil să se întâmple așa ceva! Darămite într-unul care are clienți câte unul, doi pe oră (și sunt extrem de indulgentă cu estimarea), amplasat într-o zonă condamnată la moarte de către marile centre comerciale.

Sloganul „Clientul nostru, stăpânul nostru” e mort demult în orașul ăsta, împreună cu toate celelalte elemente de bun simț care domneau cândva aici. Paradoxal, patronii sunt șocați că n-au clienți. Un sfat, totuși. Dacă tot dă o căruță de bani pe chiria enormă pe care trebuie să o plătească în fiecare lună, patronul unui magazin de pe centru poate ar trebui să investească câțiva bănuți și într-un sistem de monitorizare a angajaților. Dacă tot plătește salarii, măcar să fie cu folos. În interesul bunului mers al magazinului. Iar dacă cumva doamna respectivă e însăși proprietara, să-mi fie cu iertare, dar o sfătuiesc să se reorienteze către o altă meserie. Nu așa se face comerț.

P.S. Povestindu-le colegilor pățania, mi-am amintit de o experiență similară pe care a avut-o bunica mea, în urmă cu vreo 12 ani, într-un magazin alimentar… tot din centrul Aradului. „Bună ziua. Creier aveți?”. „N-am!!”, răcni vânzătoarea. „Se vede…”, îi răspunse bunica, apoi părăsi alimentara.