Încep primul comentariu al noului an cu recunoașterea cinstită a faptului că nu știu de unde și cu ce să încep.

Așa se întâmplă, cred, în prima zi a noului an, o zi când noi, mai toți, credem că ceva s-a terminat și altceva e pe cale să înceapă. Fără să mai vorbim de cea de a doua zi, în care apare acest comentariu, când nimic nu mai este sigur și toate încep să se încurce. Și amintirile și promisiunile, nemaivorbind de făgăduințele pentru anul în care tocmai am intrat. Probabil, acest 2 ianuarie este ziua cea mai nenorocită a anului calendaristic, în care nici nu s-a termină nimic, dar nici nu începe ceva care să ne facă să uităm cele multe pe care nu le-am terminat și nu le vom termina nici de această dată.

Uite, eu, de exemplu, tocmai mă las de fumat. În decembrie am făcut pași importanți, am ajuns de la un pachet la nici zece țigări, iar de Crăciun am renunțat să mai cumpăr pachetul, optând pentru niște țigarete de foi dominicane, așa ca pentru un final apoteotic. Totul a mers bine până astăzi dimineața, atunci când am început ziua anului cel nou cu ultima țigaretă rămasă, păstrată, vorba vine, pentru vremuri grele.

Ei, având toate acestea în vedere, revin mai bine la Pola de sămbătă, cea care s-a bucurat de un interes nesperat, așa, la sfârșit de an, în plină pregătire de Revelion. Mai mult decât atât, a fost luată în serios într-un mod pe care eu nu l-am prevăzut, pornind de la faptul că aceste „pole” nu sunt sondaje serioase, ci un fel de parodii la asemenea „chestionare”, folosite mai nou pentru ca partidele și personajele politice să își impună figura și textul în mentalul alegătorului nepregătit.

Făcute mai mult pentru distracție, având în vedere că tot românul reacționează când e vorba de nume mari sau chiar și mici, dar amestecate în rahatul public cotidian. Așa că, nu, stimații noștri, mult mai amestecați decât ai lor, să nu credeți că USR cu Zoli stau așa de bine, e o cacialma care se bazează pe popularitatea incontestabilă a lui Zoli printre arădeni și nu, nici Fifor nu stă așa de bine cum reiese din sondaj, disciplina de partid este disciplină din cele mai vechi timpuri, iar la PSD cu atât mai mult.

Iar liberalii, mai precis, gașca lui Ghiță, nu stau atât de slab cum ne arată „pola”. Explicația e simplă: baza lor electorală, reprezentată de neoprotestanții arădeni, în frunte cu penticostalii – vezi, investiția Ekklesia, cea mai tare investiție în Arad în ultima vreme – nu se prind de bancuri și jocuri propuse în presa necontrolată. Își văd frumos de treaba lor, de slujbele de Crăciun și Anul Nou, dar vor ieși, fiți pe pace, atunci când va fi cazul, da, atunci când vor fi chemați frumos și în liniște la urne.

Și dacă tot e 2 ianuarie, ziua în care n-are rost orice ai face, răspund și unor comentarii venite la „polă”. Nu înainte însă de a clarifica, odată pentru totdeauna, ce-i cu această „polă”. Pe parcursul anilor – rubrica are cel puțin șapte ani – mă tot întreabă lumea: ce-i aia polă? E la ceea ce ne gândim și noi? Deci, da, vă puteți gândi la ce vă trece prin cap, dar pola – având în vedere că pseudonimul meu jurnalistic este de peste treizeci de ani Nola – vine de la englezescul „poll”, ceea ce exact asta înseamnă: sondaj de opinie.

Este drept că atunci când am decis, m-am gândit și la orașul croat care în italiană se pronunță tot așa: Pola, dar în croată și românește sună cumva mai interesant, trimitându-ne la acel cuvânt românesc care este, poate, cel mai folosit cuvânt românesc de la un nivel în jos. În varii și neașteptate momente și atunci înseamnă altceva decât indică de fapt. Nu știu dacă am fost clar, dar, vorba vine, nici acolo nu mă doare. Mai ales când nu mai am țigări. Și tocmai acum când mă las de fumat.

Și ca să ne vedem de treburi, să terminăm odată și totdeauna cu „pola”, iată, vă explic de ce l-am pus printre candidați pe Teo Parasca.

Cel care, după o carieră spectaculoasă în militărie-poliție, vorbitor de atâtea limbi cât vorbesc toți ceilalți candidați luați împreună, și-a declarat nu de mult, chiar în toamna anului care a trecut, afilierea la AUR. Și de atunci, într-un mod care îl caracterizează, face pe FB și alte locuri propagandă acestei formațiuni politice.

Cred că nimeni nu mă poate bănui că aș avea vreo simpatie pentru AUR. În general nu simpatizez extremele și extremiștii, nu de alta, dar politica, așa cum ni s-a spus de la începuturi, e drept, în greacă, trebuie să fie conlucrare și susținere reciprocă, alegerea celui mai bun și nu a celui care are gura mai mare.

Ei și uite, cu toate acestea sau poate tocmai pentru asta zic eu, acuma și aici, că la Arad nici măcar AUR nu ar putea face mare deranj, din moment ce îl avem pe Teo Parasca. Oricum, nu cu mult mai mare decât cei de acum, mari democrați și europeni în vorbe și care ne-au obișnuit de 20 de ani cu realități caracteristice despotismelor și nepotismelor de tip oriental.

Desigur, nu țin pumnii pentru AUR, aș zice dimpotrivă, vă atrag însă atenția că, spre deosebire de cei care se dau rotunzi și europeni, în timp ce se desfată în gesticulații de boiernași provinciali, Teo al nostru a urmărit Concertul de Anul Nou de la Viena la fața locului…

Pardon…