După ce am spus câte ceva despre mine, domnul de la masa din cafenea mi-a pus în mână un fel de hartă și m-a trimis la prima stație de tramvai. Mi-a spus să iau tramvaiul trei, să mă duc până-n capăt, la Făt Frumos, acolo voi fi așteptat.

Suntem în 2052, mi-a spus cel care mă aștepta la capătul liniei, un domn înalt, atletic, acoperit de tatuaje. Mi s-a părut ciudat că stația și strada se numesc la fel și în 2052 Făt Frumos, adică. Domnul cel cu tatuaje m-a întrebat dacă mi-e frică. I-am spus că nu și nu mințeam. Am pornit spre fostul Mall Galeria, discutând despre situația în care ne aflăm. Mai precis mă aflu. La un moment dat, realizând că cel care mă călăuzea în Aradul viitorului îmi pune întrebări existențiale, i-am precizat că am terminat filozofia, la care cel vizat mi-a spus că și el. Era destul de straniu, nu-mi imaginam absolvenții de filozofie ca și luptători.

În cele din urmă am ajuns în parcarea fostului Mall, unde luptătorul a strigat năprasnic și m-a lăsat în grija unui domn care părea cerșetor sau un fel de vânzător la colțul străzii. De fapt asta și era, vindea roșii. De toate felurile, inclusiv putrezite, părând chiar că pe alea le consideră cele mai valoroase. Mi-a spus că este orfan și urmărit de Corporație. I-am spus că știu sentimentul, am trăit peste treizeci de ani în România lui Ceaușescu, chiar dacă pe atunci Corporația se numea Securitate. Începeam să ne înțelegem din ce în ce mai bine, cerșetorul-vânzător mi-a înmânat un pliculeț cu indicația să-l dau Domnișoarei Zafir. E verde zafirul, am întrebat eu ca să fiu sigur. Da, așa este, dar nu poți fi sigur niciodată ce vezi. Am căzut de acord și cu asta când au apărut niște domni și o doamnă. Ne urmăresc cei de la Corporație, mi-a spus omul cu roșiile și mi-a indicat direcția în care să mă îndepărtez.

Într-adevăr, mergând tot înainte, într-o hală mă aștepta o frumoasă care m-a întrebat dacă am reușit să ofer floarea cuiva. Am uitat să vă spun că Domnul care mi-a dat primele indicații mi-a înmânat și o margaretă, cred – nu sunt foarte bun la identificarea florilor după nume –, spunându-mi ca pe drumul meu spre Făt Frumos să o dăruiesc cuiva. Am reușit asta imediat după ce am ieșit din bar. O doamnă între două vârste, tinând de mână o fetiță, venea spre mine și, surprinsă, nițel, dar mi-a mulțumit de floare.

Așa că i-am povestit tinerei din sala cea mare toate astea, după care ea m-a dus la o măsuță cu nenumărate pahare cu două feluri de băuturi. De culoarea roșie-neagră, respectiv galbenă. Mi-a spus că este foarte important ce aleg. Am ales băutura roșie-neagră și nu mi-a părut rău. Avea gustul florii date de mine Doamnei cu fetița.

Frumoasa m-a luat de mână și m-a predat unui domn care m-a pus în fața unei oglinzi. Pe telefon am primit instrucțiuni, în cele din urmă a trebuit să întorc oglinda. Era un ecran care mă arăta îmbătrânit rău – firesc, în 2052 aveam aproape o sută de ani. A apărut o altă frumoasă care m-a scos de acolo. Domnișoara Zafir, am încercat eu imposibilul, adică să îi dau punguța primită de la cerșetorul-vânzător. M-a refuzat cu un zâmbet diafan și m-a întrebat dacă mă poate lega la ochi. Am fost de acord. Ținându-ne de mâini, am mers mult sau cel puțin așa mi s-a părut mie, chiar dacă mult prea puțin dacă mă gândesc la atingerea pe care o simțeam prin mâinile ei. Am și stat jos un pic, ea întrebându-mă dacă mi-e frică. I-am răspuns sincer că nu, mă simt foarte bine cu ea, îmi pare rău că nu este ea cea la care ar trebui să dau punguța primită la intrare. A râs aproape imperceptibil, se simțea că îi place ideea.

În cele din urmă mi-a desfăcut panglica de pe ochi și m-a pus să intru undeva aproape imperceptibil.

Aici, în sfârșit, am dat de Domnișoara Zafir. Era de o frumusețe sclipitoare. I-am spus asta, iar ea mi-a spus simplu și cald: mulțumesc. M-a întrebat de punguliță și mi-a cerut să o desfac. Erau semințe. Atunci mi-a arătat mai multe pahare de carton și mi-a cerut să aleg unul. După ce am ales mi-a arătat o cutie cu pământ și un vas cu apă. Mi-a cerut să pun semințele în pământul udat, după care mi-a urat toate cele bune, spunându-mi că sunt așteptat de ea oricând dacă doresc să o văd.

Am plecat ținând în mână paharul de carton cu semințele însămânțate. Nu le-am scăpat dim mâini până am ajuns acasă.
Mâine le pun în grădină. În fond până în 2052 mai sunt 28 de ani…

(Tot ce v-am povestit se numește „Întâmplări stranii” și este un happening în regia Teatrului Apropo din București, în cadrul Festivalului Underground din Arad)

Citește și: 

• Ceva nemaipomenit de interesant pe Mețianu și Piața Catedralei · Special Arad

• Aradul este, din nou, „underground”. Timp de 10 zile | Program complet · Special Arad