Trăim într-o societate în care tehnologia dictează ritmul vieții tinerilor. O societate în care pentru fiecare tânăr este foarte important să aibă un telefon, tabletă și laptop cât mai performante, dar asta nu este de condamnat fiindcă fiecare generație are caracteristicile sale. Pe vremea noastră, spre exemplu, erai pe „val” dacă aveai o minge de piele și un CD player. Pe vremea părinților mei, șmecheria era să ai plete, o cursieră (bicicletă) și un casetofon sau un video. Pe vremea bunicilor mei, cine avea cizme de piele, un cojoc brodat fain și știa să joace bine era ăl mai ocoș din sat.

Există totuși și excepții, există tineri care au alte pasiuni. Alexandru Chiș, un tânăr de 22 de ani din comuna arădeană Covăsînț, este pasionat de etnografie. Pentru cei care nu știu ce semnifică termenul de etnografie, acesta se definește ca „știința care clasifică popoarele lumii, studiază compoziția, originea și răspândirea lor, urmărește evoluția culturii lor materiale și spirituale, moravurile și particularitățile felului lor de viață, legăturile cultural-istorice reciproce.

De ani buni, Alexandru colecționează obiecte vechi, obiecte ce erau folosite de bunicii și străbunicii noștri, dar care în acest moment sunt „acoperite și aruncate la colț” de tehnologie. În timp, colecția tânărului Alexandru Chiș a ajuns să numere sute de obiecte vechi, lucru care l-a împins spre dorința de a înființa un muzeu etnografic. Iar unde e și pasiune e și reușită. La doar trei zile după Ziua Națională, începând de duminică, 4 decembrie, tânărul covăsînțean a reușit să deschidă, pentru Covăsînț și Arad, ușile Muzeului Etnografic „Alexandru Chiș”.

În continuare, am discutat cu Alexandru despre pasiunea sa și despre viața, într-un interviu pe care ni l-a acordat cu bunăvoință, mândru de realizările sale de până acum:

– Ești unul dintre tinerii aparte ai acestei generații. Spune-ne care este povestea ta?

– Mulțumesc! Am 22 de ani, m-am născut la Covăsînț și provin dintr-o familie de baștină. Mi-am realizat și arborele genealogic atât pentru partea paternă cât și pentru cea maternă. Dinspre tată (4 generații înapoi), am descoperit că am rude chiar și în America, rude cu care nu s-a mai păstrat legătura. Nu ne-am „auzit” de mai bine de 50 de ani. După căutări fără oprire și scrisori la mai multe instituții (din America) am reușit să îi găsesc. Dinspre mamă… am reușit să ajung până la a șaptea generație și  să adun o grămadă de povești despre familie. Locuiesc în satul copilăriei mele, un sat care m-a fermecat încă de mic.

– Ce studii ai și cu ce te ocupi în acest moment, pe lângă pasiunea ta?

– Sunt absolvent al Universității „Aurel Vlaicu” din Arad, Facultatea de Științe Economice – Finanțe Bănci. În prezent sunt masterand în cadrul aceleiași universități, specializarea Management și finanțări în instituțiile publice. Totodată, sunt profesor la Liceul „Mihai Viteazul” din Ineu.

– De unde această pasiune pentru obiectele populare și pentru tradiții? Cum ți-ai descoperit această pasiune?

– Pot  spune că, încă de mic copil, eram atras și fascinat de „poveștile” din trecut despre comunitatea și despre familia mea, spuse de către cei mai bătrâni membri ai familiei. Apoi am continuat cu munca de colecționar. Într-o seară mi-a venit ideea de a crea și o pagină de Facebook pe care să o dedic acestei pasiuni. Impactul pozitiv m-a făcut să continui și să îmi doresc să realizez cât mai multe lucruri ce țin de tradiții și de identitatea noastră ca neam.

– Ce fel de obiecte fac parte din colecția ta?

– Colecționez costume populare, obiecte casnice vechi, fotografii… pe scurt, tot ce ține de gospodăria de altă dată.

– Câte obiecte conține colecția și de unde le procuri?

– Aproximativ 800 de piese. O parte sunt moștenire de familie, iar celelalte au fost donate de către consăteni.

– Cât este de greu să procuri aceste obiecte?

– Poate că uneori a fost mai greu, deoarece oamenii se despart cu greu de lucrurile lor.

– Și cum reușești să faci rost de ele?

– Știi cum e la țară… se aude foarte repede ce se întâmplă în sat. Dar i-am mobilizat și pe cei familie. (râzând)

– Cum faci rost de bani pentru a-ți întreține pasiunea?

– Tot ce am realizat până acum a fost cu ajutorul financiar al familiei, cărora nu am cuvinte suficiente pentru a le mulțumi. Au fost totuși și perioade în care mi-am cheltuit bursa de student pe tipărit poze, pliante sau plecări în țară la diverse evenimente.

– Obiectele sunt doar dintr-o anumită zonă sau ai și obiecte din alte zone ale țării?

– M-am axat doar pe Covăsînț, pentru că ar fi nevoie de foarte mult spațiu dacă aș aduna obiecte din mai multe zone.

– Ce planuri de viitor ai?

– În primul rând îmi doresc să fie vizitat muzeul. În același timp, am în plan să organizez diferite evenimente, prin care să readuc la viață diferite tradiții și obiceiuri uitate.

– Ai avut vreun fel de sprijin din partea autorităților în strângerea colecției sau în deschiderea muzeului?

– Sincer, nu am cerut niciun sprijin din partea lor. Sunt sigur că s-a auzit ceea ce am în plan, dar nu mi-a deschis nimeni ușa. Totodată, știu ca nu îți dă nimeni dacă nu ceri și poate că e mai bine așa. Cred că haina țăranului nu merită să fie mânjită politic.

– Care este locația muzeului etnografic?

– Muzeul este la casa părintească. Am renovat o parte a gospodăriei, într-un colț autentic comunei noastre. Adresa este: comuna Covăsînț, nr. 958.

La muzeul meu e totul diferit, ai voie să atingi piesele, să faci poze în costumele populare, iar eu voi spune povești despre aceste lucruri și la ce foloseau. Mi-ar plăcea să fie discuții din plăcere, nu să le fie frică să atingă obiectele sau să se așeze undeva. Sunt conștient că în marile expoziții sunt lucruri care din cauza timpului nu mai pot fi atinse, dar eu vreau ceva diferit, vreau ca oamenii să poată atinge istoria. Pasiunea aceasta, poate că uneori mai dificilă, a reușit să mă transforme într-un român care își iubește țara, neamul și originile mai mult ca orice, chiar dacă în momentul de față împrejurările te-ar face să fii chiar pe dos.

Aceasta este, pe scurt, povestea lui Alexandru Chiș și a muzeului său. Sperăm ca fotografiile postate mai jos, realizate în muzeul acestuia, să vă „invite” să-i călcați pragul. Oamenii ca Alexandru merită toate laudele noastre și toate încurajările pentru a-și duce mai departe pasiunea. În cazul acesta, pentru etnografie.

Totodată, vă invităm să accesați și pagina de Facebook a muzeului, unde găsiți (și) mai multe fotografii și filmulețe cu obiectele acestuia: Muzeul Etnografic „Alexandru Chiş”.