Nu aș fi scris neapărat despre acest lucru, dar articolul Adrianei despre statisticile Graphs.ro privind curățenia din spitale m-a surprins puțin și mi-a adus aminte de o experiență personală. M-a surprins, mai exact, faptul că 80% dintre pacienții externați sunt mulțumiți de curățenia de la Spitalul Județean. Trecând peste faptul că această statistică, respectiv acele formulare completate ori necompletate de toți cei internați n-au cum să nu aibă o marjă – cine știe cât de mare – de eroare, 80%, desigur, nu este ideal, dar nu e nici un procent rău. Este însă într-o oarecare contradicție cu ceea ce tot auzeam de mai mulți ani încoace de la x și y sau (mai ales) din presa locală despre vai ș-amarul din spital – subiecte care tot din niște bârfe, păreri și revolte personale provin și sunt propulsate, de multe ori fără să fie verificate, înspre generalizare și exagerare în opinia publică.

Am o repulsie instinctivă pentru bârfe, sunt suspicios „din setări” cu privire la autenticitatea lor și în cazurile în care vreun zvon, totuși, se verifică, de obicei reiese că adevărul este la mijloc. Nu prea mă bag în subiecte în care „nu-mi fierbe oala”, eu scriu în mare parte despre cultură în Arad, spitalul e treaba altora, așa că n-aș vrea ca textul de față să fie perceput ca o analiză ori un reportaj (mă amuză, apropo de asta, discuțiile online ale unora sau altora care confundă genurile jurnalistice, chiar și cele radical diferite, opinia cu reportajul, sau investigația cu știrea – dar nici nu pot să-i condamn. Fiecare e pe felia sa de profesie / meserie și are sau n-are priceperea aferentă).

Sunt convins și perfect de acord cu eventualii comentatori care vor sări să mă contrazică ori să contraargumenteze că un caz singular nu poate reflecta 100% realitatea. Probabil că (aproape) fiecare dintre noi avem povești din spital, poate similare, poate din contră, complet diferite și cu exemple absolut negative, dar prefer să rămân circumspect în continuare în a-i da crezare oricărui pacient nemulțumit, din mai multe motive. În primul rând, intervine subiectivitatea și judecata găunoasă în anumite momente de convalescență, panică, stres și frică de moarte, în funcție de caz medical.

Aș mai vrea să precizez că nu intenționez să contest neregulile administrative, dotările spitalului, ori – ca să fac referire și la o altă statistică recentă Graphs.ro, problema mediei pe ţară la șpaga dată medicilor și asistentelor. Pot doar să spun că eu, personal, nu m-am lovit de aceste chestiuni. Mă rezum acum doar la problema curățeniei, așa cum am văzut-o eu.

Întâmplarea a făcut să ajung la spital la un moment dat, fără să vreau, firește, chiar la terapie intensivă, după o operație de urgență. Ca o paranteză și totodată un contraargument pentru bârfele răutăcioase despre așa-zișii „criminali” din spital, cu această ocazie, țin să-i mulțumesc doctorului Ciucuriță că mi-a salvat viața, precum și întregului personal medical și asistentelor care m-au îngrijit în acele zile dificile. Extrem de dificile, de altfel, și nu doar pentru mine, deoarece nenorocirea s-a întâmplat în 2020, fix înainte de nebunia cu Covidul, Starea de Urgență și tot tacâmul.

Izbucnirea pandemiei m-a prins „off guard” pe patul de spital, așa că am fost în mare parte deconectat (într-un fel, chiar scutit) de isteria de afară. Abia după câteva zile am început să-mi revin și să citesc cu stupoare știrile, sau mai bine zis comunicatele Prefecturii despre cazurile de Covid care creșteau încontinuu (recunosc, în „starea mea de suspiciune generală”, n-am crezut înainte că se va ajunge unde s-a ajuns atunci). Încercând să rămân însă jurnalist inclusiv pe patul de spital, am început după un timp, atât cât am putut, să „sondez” realitatea spitalicească din jurul meu și am mai prins din zbor, astfel, și câteva discuții, atât cu privire la măsurile de urgență, cât și cu privire la măsurile de igienă.

Am auzit, de exemplu, cum femeile de serviciu – care făceau curățenie zilnic – primeau instrucțiuni vehemente de la cineva (probabil un manager sau șef de tură) să spele cu spirt și cu maximă rigurozitate tot ce se atinge, mai ales clanțele, iar în zilele-n care am reușit deja să mă ridic din pat, curățenia generală era de-a dreptul ostentativă. Repet, toate astea s-au întâmplat la începutul pandemiei. De aceea, mă întreb cât a rămas, cât s-a schimbat în bine sau în rău din obsesia curățeniei de atunci, căci dacă pandemia Covid a avut măcar un efect secundar pozitiv, acela a fost fără doar și poate grija suplimentară pentru igienă.

Cu câțiva ani înainte, cu un caz diferit, deloc grav, am mai fost internat temporar, pentru câteva ore, și într-un spital din Ungaria, într-un orășel cât Pecica. E adevărat, nu se compară nici pe departe cu Spitalul nostru Județean, este net superior din toate punctele de vedere, inclusiv cu privire la condiții, confort și, nu în ultimul rând, curățenie, dar asta din urmă are o legătură și cu aspectul modern, care întărește (uneori într-un mod fals) impresia de curățenie generală.

Revenind însă la spitalul arădean, adevărata confruntare cu realitatea brută și brutală a fost în WC.

N-am să intru în detalii scârboase, presupun că vă imaginați la ce mă refer, dar ceea ce vreau să evidențiez este că nu femeile de serviciu sau cei din conducerea spitalului sunt de vină pentru mizeria din spital, ci pacienții.

În cele două săptămâni cât am fost internat, a trebuit să constat că WC-ul curățat zilnic s-a murdărit în ultimul hal în nici jumătate de oră și tot zilnic, tot cu o viteză miraculoasă, dispăruse hârtia igienică și tubul întreg de săpun lichid. Am mai văzut un individ ieșind de la baie fără să se spele pe mâini (chiar atunci, încă era la locul lui săpunul), iar de spălat pe dinți, n-am văzut pe nimeni.

Cred că asta spune multe despre „specimenele” care se perindă prin spitalele noastre și despre cine ar trebui trași la răspundere, de fapt, pentru lipsa igienei (acel procent de 20%, după ultimele statistici). Asta spune multe despre nivelul orașului și – fiind un spital județean – al județului. Este nivelul care ar trebui să ne pună puțin pe gânduri înainte să arătăm cu degetul în direcții greșite și să urlăm după condiții. Este nivelul de unde, încă, e foarte mult până departe.