marþi, 19 martie, 2024

Special Arad Logo

    Despre prietenie şi atât

    de Ovidiu Balint | 22 septembrie 2018, 12:18 PM | Opinii

    9

    Ascult Valeriu Sterian şi mă gândesc la prietenie.

    Aveam vreo 20 de ani. Eram prieteni de vreo 10 ani. Am şi acum o bancnotă de zece lei, dinainte de 1989, ruptă în trei bucăţi. Ar fi trebuit să refacem bancnota la fiecare întâlnire. Era ca un fel de împrumut al încrederii reciproce că bancnota ne decontează amintirile.

    Cărţile îşi căutau loc în ambiţia noastră de a ne revendica fiecare prima citire. Scrabble devenise un joc plictisitor. Aşa am început să ne jucăm cu nişte cuvinte. Din care, încet, încet, au ieşit poezii. Amado era cel mai prolific. Scria cu aceeaşi uşurinţă cu care cucerea fetele. Eu şi Costi încercam să ne acordăm cuvintele cu stările. Cred că ne vedeam în fiecare seară. Nu ne mai întreceam în lecturi, ci în scrieri.

    Imediat după Revoluţie, prin intermediul mamei mele, am intrat în posesia unei reviste de cultură a studenţilor din Aix-en-Provence, din Franţa. Papa Didi, adică profesorul Florin Didilescu, a acceptat să ne traducă poeziile pe care să le trimitem revistei de cultură. Revista se numea „Co-incidences” (revista există şi în ziua de astăzi).  Am trimis fiecare câte trei poezii. Au fost publicate toate! Era în 1990. Credeţi că aş putea să vă povestesc euforia noastră? Bancnota aia ruptă în trei începea să aibă valoare! Confirma chiar şi exhibarea trăirilor noastre. Nu ştiu dacă părinţii noştri au aflat vreodată despre debutul nostru în Franţa!

    N-am scris niciodată despre debutul meu. De fapt, şi acum scriu despre Amado şi despre Costi. Scriu despre o prietenie.

    Despre cum ne simţeam gândurile.

    Despre cum tăcerea dintre noi creştea din priviri cuvinte. Care ne hrăneau tăcerea! Şi, tot aşa, până când privirile noastre deveneau cuvinte care aşterneau tăcerea provocatoare.

    Amado şi Costi aveau încă un har: cel al transpunerii trărilor prin desen şi pictură. Sigur sunt subiectiv, dar un portret al lui Nichita Stănescu, făcut în creion de Costi, la dimensiunea de 150×150 cm şi un triptic de ulei pe pânză al lui Amado le-am păstrat zeci de ani. Mi se păreau cele mai bune din lume!

    Ambele lucrări au dispărut din viaţa mea pe nesimţite. Portretul lui Nichita l-am pierdut la o mutare, iar tripticul a trebuit să îl dau cadou, fiindcă soţia de atunci nu îl suporta. Aşa am înţeles că nici hazardul nu înţelegea prietenia noastră.

    Cu Amado am fost şi coleg de bancă vreo patru ani, la fostul Liceu „Miron Constantinescu”, actualul ”Ghiba Birta”. Eram atât de cuminţi, încât aproape toţi profesorii ne chemau în prima bancă. Ca să ne poată ţine sub observaţie, normal! Înainte să trântească pe catedră catalogul, profesorii spuneau: Balint şi Dincă (Amado), treceţi în prima bancă! Nici acolo nu ne astâmpăram! Ne întorceam la colegele de atunci şi le povesteam lucruri scârboase ca să ne dea sandvişurile.

    O vorbă a fostului diriginte, profesorul de limba engleză Stana Viorel, a devenit un fel de leit motiv al întâlnilor noastre: „Mă, deşteptule, ce tot îţi trebuie?”

    Sunt frânturi dintr-o prietenie cât un monolit. Adică zgârieturi pe o piatră din sufletul nostru. Iar piatra nu este o povară, ci un giuvaier cât un monument.

    P.S. Asta ascultam:

     

     

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. In tara tuturor tradarilor… mai poti avea prieteni? Singuratatea e cea mai sigura… Cele mai adanci rani le fac prieteni… Gresilile sunt datorita celor ce iti castiga increderea. Cel mai sigur e sa nu crezi in nimeni… Momentele cele mai grele le depasesti cu ajutorul celor complet necunoscuti… eventual!

      Tara asta nu mai are aproape NIMIC de valoare … decat inchiaburiti, servicii si politica de mahala!

      +1 voturi
      +1
      -1
      • Nu vă pot da dreptate. Prieteniile există, iar atunci când ele au de suferit, poate tocmai din cauza unor trădări, cu siguranţă amintirile sunt cele care le înlocuiesc temerile şi îndoielile cu un zâmbet şi cu un gest de lehamite faţă de temeri şi îndoieli. Eu am avut şansa să am prieteni. Cei care m-au trădat nu-mi erau prieteni. Poate nişte cunoscuţi care îşi gudurau interesele pe lângă mine, când eu le-aş fi putut satiface.

        +12 voturi
        +1
        -1
      • N-are nici o legătură, dar ca orice tâmpenie e spusă cu mult curaj sub anonimat. Era vorba despre un prieten care era pe moarte, iar între timp a şi făcut Marea Trecere. Din respect pentru memoria celui la care fac referire, deocamdată mă rezum la un răspuns scurt: cartea despre care se vorbea acolo a apărut printr-un proiect, iar gesturile multe erau din cauza emoţiei.

        +8 voturi
        +1
        -1
    2. Da, Ovidiu a facut „Marea Trecere” , cum ai spus.
      Dar sa stii ca exact acum doua saptamani, la o cafea, el a rememorat amintiri chiar cu tine. Nu te-a uitat, si sunt convinsa ca acolo dintre stele ti-a „auzit” cuvintele frumoase.
      Dumnezeu sa-i odihneasca sufletul zbuciumat !

      +6 voturi
      +1
      -1
    3. Multumesc Ovi.

      A fost si ramane o mare prietenie (vectorul timp nu are valoare in context). Dar, pentru ca orice cuvant isi pierde din semnificatie in urma uzurii, sunt sigur ca si Amado ar fi de acord sa numim prietenia noastra, poate, eventual “quastrioshitzhumynie”. Noi ii vom intelege semnificatia: mai mult decat prietenie.

      La fel ca si tine, sunt foarte trist ca Amado a plecat din realitatea(?) asta dar, incerc sa te/ma consolez cu certitudinea ca ne vom reintalni printre stele.

      Pe curand Amado.

      +7 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    8 + 3 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.