„Tár” este un film de aproape trei ore despre dirijoarea imaginară a orchestrei filarmonice din Berlin, Lydia Tár (Cate Blanchett). Filmul începe cu o conversație avută de două personaje necunoscute prin intermediului unui telefon, unde vedem comentariile lor succedându-se pe fundalul unui live online. Urmează genericul, un generic lung, pe care sunt trecute mulțumiri și numele staff-ului, la prima vedere, secundar, care de obicei apar pe genericul final, pe care spectatorii îl mai văd doar dacă e un Marvel și așteaptă secvența „secretă” plantată intenționat la sfârșit. Odată trecuți de generic, vine un sfert de ceas în care Lydiei Tár i se face o prezentare detaliată, în genul articolelor „long read” din revista „New Yorker”, urmată de o conversație pe un podium cu nimeni altul decât Adam Gopnik, jurnalist al revistei „New Yorker” „pe bune”, care se joacă aici pe sine (în mod ironic, deși „New Yorkerul” a fost prezent în creația filmului, unul dintre cei mai vehemenți critici ai peliculei este chiar Richard Brody, cronicarul de film al revistei).

În general, filmul își va planta personajele într-un univers cât se poate de recognoscibil, făcând aluzii repetate și intenționate la personaje reale, cum ar fi Leonard Bernstein sau Marin Alsop – aceasta din urmă nefiind chiar flatată de prezența sa în film, mai ales pentru-că unele aspecte ale biografiei lui Tár se suprapun cu cele ale lui Alsop, care dirijează orchestra din Baltimore și este căsătorita cu una dintre membrele orchestrei. După discuția regizată cu Gopnik, în care se ating subiecte de teorie și istorie muzicală care vor fi destul de greu de urmărit pentru publicul neinițiat, vine o altă discuție, de această dată privată, la un restaurant simandicos, între Tár și un asociat al acesteia, Eliot Kaplan (Mark Strong), despre care deducem că este tot dirijor, dar are sentimente de inferioritate față de sublima Tár.

Dacă în urma celor de mai sus vi se pare că „Tár” este un film de artă îngrozitor de plictisitor, aveți dreptate. Și în același timp vă înșelați complet. Prima parte a filmului este structurată voit o prezentare canonică a unui „monstru sacru”, necesară pentru a pune în context întâmplările care urmează. Monstru – sau moanstră? Lumea i se adresează Lydiei Tár cu termenul de „maestro”, care, nu-i așa, e masculin. Se fac tentative de „maestra”, termen care de altfel ar fi corect în italiană, dar desemnează ceva cu totul diferit – o învățătoare. Tár preferă termenul de „maestro”. Intrăm acum în partea filmului care devine teren minat. Tár ține un curs, în care unul dintre studenți, un tânăr care se autoidentifică ca „bipoc pansexual” (bipoc este termenul englez pentru persoane indigene, Afro-Americane și de culoare). Acesta se declară incapabil să-l aprecieze pe Bach datorită misoginismului acestuia, așteptându-se, probabil, ca Tár, femeie și lesbiană, să-i dea dreptate. Tár însă îl umilește spectaculos. Majoritatea criticilor nefavorabile se fixează pe acest aspect al filmului: Lydia Tár, deși este femeie, se comportă exact ca un personaj masculin toxic.

În această citire, filmul invalidează problemele reale ale femeilor abuzate de cei în poziții de autoritate zicând, simplu, „o femeie ajunsă în situația dată ar face la fel”. Tár, la prima vedere, se conformează. Poartă costume masculine, geometrice, care minimalizează diferențele anatomice dintre sexe.  Relațiile ei cu oamenii sunt dictate de interes, e tiranică și inflexibilă, o exploatează pe asistenta ei, Francesca (Noémie Merlant), altă dirijoare aspirantă, care speră să fie promovată pentru serviciile ei. În relația cu partenera ei, Sharon (Nina Hoss) e mai degrabă distantă. Deși locuiesc într-un superb apartament brutalist, Tár își păstrează apartamentul de „burlacă”, în care o va duce, pentru repetiții, pe Olga, violoncelista rusoaică (Sophie Kauer) pe care o promovează manipulativ în rol de solistă. Prezența ei în viața fiicei e mai degrabă episodică, culminând în momentul în care Tár, aflând că Petra este persecutată de o colegă, o abordează pe fetița rivală și o amenință, prezentând-se ca „tatăl Petrei”. Toate comportamentele intră deci în tiparul perfect al bărbatului narcisist, abuziv și fascinat de propria grandoare.

Într-o citire mai atentă, filmul ia însă o turnură subtil subversivă. După scena cursului, încep să apară fisuri în imaginea perfectă a lui Tár. Aflăm despre o relație, posibil sexuală, cu o studentă care apoi s-a sinucis. În același timp, cineva (sau ceva) pare să o urmărească pe Tár. Aude frecvent sunete inexplicabile – unora le găsește sursa, altora nu. Sunetele o trezesc noaptea, dar o urmăresc și în parc, când merge să alerge. Obiecte apar și dispar în casă. Încet, dar sigur, lumea ei se destramă. Plictisului intenționat din prima parte a filmului i se contrapune o tensiune crescândă. Punct-contrapunct, pianissimo urmat de crescendo, scenariul devine o compoziție muzicală care progresează mult mai bine decât piesa pe care încearcă să o scrie Tár. Piesă care îi scapă de sub control, ireversibil, atunci când Olga, venită pentru repetiții, găsește partitura și începe să o interpreteze. În loc să fie subjugată de geniul lui Tár, ea sugerează niște schimbări. De aici, urmează, inevitabil, prăbușirea, dar nici ea nu este conformă unui model clasic de tragedie totală. Până la ultima scenă, „Tár” nu încetează să se prefacă cum că s-ar încadra în anumite șabloane, apoi le dinamitează discret.

Pe tot parcursul său, „Tár” te face să te gândești dacă e un film bun sau rău – nu prost, în mod evident este realizat excelent, ci rău în sensul de rău intenționat. Suntem oare manipulați să o detestăm pe Tár, sau, dimpotrivă, să-i găsim scuze. Suntem oare manipulați să punem sub semn de întrebare fenomene culturale cum ar fi #metoo sau „cancel culture”? Probabil că da, dar este oare bine sau rău să o facem, și există oare diferențe între a chestiona unul dintre fenomene, nu și celălalt – sau celelalte, trecând peste cele două menționate aici concret, putem extrapola la fenomene culturale în general. „Tár” se abține de la a da răspunsuri, chiar dimpotrivă, atunci când pare să sugereze o soluție, urmează un detaliu care o pune din nou sub semnul întrebării. Devine astfel aidoma unui demers filosofic clasic. Pentru-că adevărul este adeseori evaziv, e mult mai important să pui întrebări bune decât să dai răspunsuri ferme și facile.

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”