Închipuiți-vă că sunteți o persoană relativ rezonabilă, cu gusturi decente în materie de film, cărți, muzică, etc, mulțumită în linii mari cu locul pe care-l ocupați în schema generală a existenței, și vă treziți într-o dimineață cu un gând năstrușnic. Tot ceea ce-i lipsește lumii acesteia pustiite de coronavirus, Brexit, America lui Trump, Iranul ayatollahului, războiul arhicunoscut din Siria, cel necunoscut din Yemen, etc, etc, etc, este, evident, o comedie cu Hitler. Vi se pare, desigur, absurd peste măsură. Doar că exact treaba asta i s-a întâmplat unui domn din Noua Zeelandă, și Taika Waititi s-a pus, nu foarte repede, dar s-a pus pe treabă.  Nu foarte repede, pentru că toți cei cărora le-a prezentat ideea s-au cam crucit. Da, desigur, o comedie cu Hitler, ceva asemănător cu celebrul musical „Primăvară pentru Hitler” din „The Producers”, cu singura diferență că acesta ar fi un film pe bune, și nu o ficțiune dintr-o altă ficțiune.

Dar Taika nu s-a lăsat, le-a tot șoptit în urechi unora și altora că o comedie despre un puștan neamț, dar jucat de un actor britanic-francez (Roman Griffin Davis, o revelație), cu foarte vag accent nemțesc, din ăla haios-penibil, ca în clasicele filme în care nemții sunt făcuți de rahat, și care îl are ca prieten imaginar pe nimeni altul decât Hitler, deci comedia asta dementă și cumva, de fapt, de prost gust, e o idee bună. Hitler va fi jucat de nimeni altul decât Taika însuși, tot cu vag accent nemțesc, plus pantaloni bufanți, mustăcioara nelipsită, dar evident lipită de buza de sus a actorului.

Dacă nu ați ghicit până acum, Taika e maori (după tată, și cu strămoși evrei după mamă), deci Hitler al nostru e și el maori, deci să zicem nu foarte arian, dar nu e mare bai, că doar nici Hitler nu era blond- lucru la care m-am și gândit la un moment dat în timpul unei lecții de istorie, de unde până unde obsesia asta a lui cu puritatea rasei ariene, când el nu era foarte reprezentativ. Dar nu a contat, pentru cei care cred că pământul e plat, arcul descris de soare pe cer în fiecare zi nu înseamnă nimic.

Puștanul nostru e trimis, sau, de fapt, se trimite pe sine într-o tabără de antrenament pentru pui de naziști, unde dă de doi militari germani absolut caricaturali și posibil gay (un duo neașteptat format de Sam Rockwell și Alfie Allen, fratele lui Lily), și de o Fräulein supraponderală (Rebel Wilson), dar măcar blondă, toți dotați cu accente nemțești haios-penibile. Puii de naziști, cei de sex masculin, mai precis, sunt învățați să ucidă, iar puii de naziști de sex feminin, să se reproducă – cumva contradictoriu, dar nici un totalitarism nu a impresionat vreodată prin coerența sa. Puștanul nostru – Johannes, adică Jojo, nu ia obstacolele cu prea mare spor, și se arată nevrednic la sucirea gâtului unui iepure, de unde i se și trage porecla de Jojo Rabbit – Jojo iepurele. Înainte de a-și îmbrățișa alter egoul fricos se mai și aruncă în aer cu o grenadă, accidental, multe dintre momentele de comedie din film având intenționat un aer desuet, de slapstick aproape chaplinian.

O cunoaștem acum și pe mama lui Jojo, mereu perfect machiată și impecabil îmbrăcată, arătând exact ca Scarlett Johansson, genul de femeie care merge pe bicicletă cu pantofi cu tocuri și nu se trântește, totul în timpul unui război pe cale de a fi pierdut, pe când eu îmi trag firul de la ciorapi pe timp de pace, stând pe o bancă. Colac peste pupăză, mama lui Jojo are un pod, cu o ușă secretă, iar în spatele acestei uși se află, surpriză, Elsa (Thomasin McKenzie), o evreică pe care eroul nostru o descoperă accidental și care-l umple, în prima fază, cu o spaimă primordială, ruptă dintr-un film de Fritz Lang, mâinile ei alunecând în jos pe balustradă ca ghearele lui Nosferatu. Cei doi, inevitabil, se îndrăgostesc și se curtează cu scrisori imaginare și versuri din Rilke. În paralel, mama lui Jojo bea mult vin roșu (de unde a făcut rost de el pe vremuri de penurie?), cei doi militari cripto-gay își croiesc niște uniforme cu mantii și pene multicolore, prietenul grăsuț al lui Jojo e înarmat cu un pușcoci cu care riscă să se împuște în gleznă, se slobozesc multe Heil Hitleruri, Hitlerul-prieten-imaginar sare de câteva ori pe geam și avem și o vizită tensionată de la băieții de la Gestapo, conduși de un tip nefiresc de înalt, ieșit și el tot din Fritz Lang.

Totul e deci un delir vag coerent, o nebunie în nuanțe bombon. Lumea lui Jojo vibrează în culori saturate, o paletă aproape a la Wes Anderson, cu imagini perfect cadrate – Oscarul pentru imagine oricum îl va lua neobositul Roger Deakins pentru virtuozitatea tehnică din „1917”, dar Mihai Mălaimare Jr. merita cu siguranță o nominalizare pentru coerența vizuală deșănțată din „Jojo Rabbit.” Voioșia acestei avalanșe de absurd i-a scurtcircuitat pe mulți, nu ne permitem, nu e voie să râdem despre lucruri atât de serioase. Admit că am avut și eu momente de ezitare în prima parte a filmului, când încă nu i-am simțit atmosfera de ansamblu. Dar apoi mi s-a revelat, din nou, un adevăr simplu: totalitarismele de orice nuanță nu au umor. Și nu doar că nu îl au, ci se tem în mod evident de el. Umorul e o idiosincrazie a spiritelor libere, care își permit să râdă de banalitatea și inconsecvența înnebunitoare a lumii, și mai ales, își permit să râdă atât de așa-zisele autorități, cât și de sine. Toți dictatorii sunt, în retrospectivă, pe cât de monstruoși, pe atât de ridicoli, dar puțini contemporani de-ai lor își dau seama când împărații nu poartă haine.

Mesajul fundamental din „Jojo Rabbit” este să nu luăm niciun dictator prea în serios, în sensul de a-i da i importanță prea mare, care ar putea duce la un cult al personalității și naște noi monștri similari. Să nu ne mai lăsăm niciodată băieții de zece ani să creadă că singura soluție la multele probleme ale vieții e căsăpirea unor dușmani aleși la întâmplare. Să le spunem că e absolut firesc să te temi și uneori să-ți iei tălpășița ca un iepure. Să le spunem că e firesc să-ți iubești mama și prietenii mai mult decât partidul și patria, pentru că ei sunt carne, oase și suflet, iar partidul și patria sunt o pancartă scorojită pe care ploaia o va spăla de pe pereți.

Scena finală, având ca fundal muzical versiunea germană a melodiei „Heroes” a lui David Bowie, e poate cea mai perfect realizată din film, o mică bijuterie pe cât de neașteptată, pe atât de potrivită atmosferei filmului:  Jojo și Elsa ies pe străzile orașului pustiit, dar pe străzile căruia Elsa nu mai trebuie să se teamă, și încep să danseze, o altă activitate umană care contravine controlului totalitar. Cu toții putem fi eroi, chiar când nimeni nu ne dă nicio o șansă, dacă ne străduim. Și lupii, și iepurii.

Nota autorului