Un spectacol de teatru pe care fiecare arădean trebuie să-l vadă





Ce înseamnă, pentru tine, orașul tău? Vorbim despre Arad, despre orașul nostru, al fiecărui locuitor, de fapt. Dar ți-ai pus vreodată întrebarea… oare… ce însemni TU pentru acest oraș? Te-ai gândit vreodată câte generații de oameni a găzduit, la câte clipe de viață, bucurii și tristeți a fost „martor”… și la câte schimbări a fost supus de-a lungul timpului, realizate tocmai de locuitorii săi? Unii au reușit să lase o amprentă vizibilă peste veacuri, numele lor au rămas în istorie, în timp ce alții au trecut neobservați în fluviul timpului… nu și „în ochii” acestui oraș, însă. Oare cum au arătat acești arădeni „anonimi”? Ce preocupări, ce vise secrete și ce temeri ascunse au avut? Cum s-a petrecut o zi obișnuită pentru ei?… Dar cea mai frumoasă zi din viețile lor? La aceste întrebări răspunde cel mai nou spectacol al teatrului arădean, „Orașul nostru”, ce a avut premiera duminică, 26 februarie, în Sala Studio.
Este un spectacol fabulos, care ar putea să fie o excepțională carte de vizită pentru orașul nostru, dar înainte de toate, este un spectaol de teatru pe care orice arădean ar trebui să o vadă, pentru că e vorba despre noi și despre cei ca noi, dar din timpuri îndepărtate.
E o lecție de viață nespusă, o variantă eclectică, literar-artistică a istoriei orașului în care trăim, în care trecem pe lângă o grămadă de clădiri și o mulțime de oameni despre care nici nu bănuim ce povești fascinante pot purta în ei.
„O mare capitală… cel puțin culturală!”
Scena e goală în prima fază, e doar o platformă albă puternic luminată, ca într-un „Dogville” mai mic, mai familiar. În scurt timp se va umple, în schimb, de sunete reproduse și propagate ingenios din toate părțile, se va umple de comedie, de mici drame sentimentale, de bătrânețe și de tinerețe, într-un cuvânt: de viață. Și totul începe după ce Ioan „Pit” Peter (în rolul regizorului) aleargă pe scenă și ne iluminează prietenește. Aici, acum, suntem într-un Arad care necesită o mică doză de nostalgie, însă și mai multă imaginație. Suntem invitați la o călătorie în timp, dar nu vom zbura cu gândul în viitor, în niciun caz așa cum va face puțin mai târziu „boemul cârciumar-filosof vizionar”, Arthur (Călin Stanciu) — cu apropouri ironice la fantasmele primarului „de mare angajament” din zilele noastre, Falcă —, ci ne vom opri la începutul secolului trecut, în 1910. Era o adevărată perioadă de glorie pentru Arad, o nemaivăzută ascensiune industrială și culturală, precum și un apogeu arhitectural, însă oamenii obișnuiți de atunci își vedeau de treburile lor zilnice. Așa cum se întâmplă și astăzi, de altfel, doar că rutina zilnică și anumite meserii erau mai rudimentare în acele vremuri. Lăptarul ungur (Robert Pavicsits) era preocupat de mulsul vacilor și de distribuirea laptelui în oraș, doctorul (Ștefan Statnic) își freca îngândurat mustața în timp ce pipăia piciorul beteag al lăptăresei (Roxana Sabău), iar vecinele Celia (Angela Petrean-Varjasi) și Maria (Dorina Darie-Peter) erau două casnice tipice, poate prea visătoare, însă nu atât de copleșite de reverii juvenile precum copiii lor, Eugen (Alex Mărgineanu) și Margareta (Cecilia Lucanu-Donat), aflați chiar la vârsta pubertății.
Pare un sinopsis prea superficial ca să se justifice adjectivele „fabulos” și „excepțional” de mai sus, dar prestația ireproșabilă a actorilor, complexitatea caracterelor și intensitatea acțiunii sunt în stare la un moment dat (sau de mai multe ori) să facă publicul mai sensibil să scape o lacrimă… ca să nu mai vorbim de umorul exploziv din acest spectacol, care va face orice arădean să râdă în hohote.
Scena „explodează” până la urmă într-o forfotă incontrolabilă, o „gălăgie surdo-mută” și turbată (aviz epilepticilor!) sau sentimente care prind culoare și pictează silueta generației următoare … după care, ca un vânt tomnatic care prevestește hibernarea naturii, fie ea și urbană, toate astea dispar în negura timpului, așternându-se din nou lumina lunii peste clădirile vechi și noi.
Și se lasă tăcerea… dar numai pentru cei care nu au urechi să audă, în continuare, pulsul orașului.
Scenografia a fost realizată de Cristina Milea, iar repetițiile actorilor au durat aproximativ o lună și jumătate.
Despre realizarea acestui nou proiect pe scena teatrului arădean, tânărul regizor Cristian Ban spune: „Fiind născut în Arad, de multe ori m-am întrebat oare cine locuia în clădirile pe care azi scrie «monument istoric» sau ce fel de magazine erau acum 100 de ani în locul farmaciilor și casinourilor care există azi pe bulevard și ce făceau oamenii într-o seară de sâmbătă. Folosind structura textului cult «Orașul nostru», scris de Thornton Wilder în anii ’30 și pe baza unor interviuri, cărți și fotografii din arhiva Muzeului de Istorie, scenariul spectacolului s-a născut în timpul repetițiilor cu gândul de a oferi publicului o perspectivă nouă asupra oamenilor care au trăit în orașul nostru și poate a ideii de comunitate, în măsura în care ea mai există astăzi”.
Următoarea reprezentație a piesei va fi pe 1 martie, deschizând seria de spectacole „Săptămâna comediei”, după care pe 18 martie, ora 19:00, tot în Sala Studio a Teatrului Clasic „Ioan Slavici”.
Comentariile portalului
Aveți dreptate, nu am fost atent la toate amănuntele, am insistat pe idee. Într-un comentariu anterior însă apare și această informație. Ceea ce este chiar bine, ilustrâ (...)
Se pare că v-a scăpat un detaliu! Nu doar mai marele județului a fost cel dintîi la primirea luminii, ci chiar pupila sa a fost cel care (...)
Mai este o întrebare; de ce a secretizat cnsas nota!? Din articolul de pe g4media se înțelege ca cnsas e prima oară când face asta.