Trebuie să recunosc că m-a surprins cazul profesorului de sport de la liceul din Pecica, și nu doar pentru că îl cunoșteam pe învinuit (dacă nu mă înșel, cam ăsta este, acum, statutul lui în poveste) de vreo zece ani. Nu știu de ce, însă nu-mi imaginam că astfel de întâmplări urâte ar putea avea loc în Pecica, un oraș cu istorie și tradiții sănătoase, cu oameni îndeobște așezați și atenți nu doar la ce se întâmplă în propria ogradă, ci și la ce se întâmplă în oraș, atenți ca toți să practice un anumit respect față de oraș, de comunitate, de familie, de copii. În astfel de comunități este greu să-și facă loc povești cu victime minore, tocmai pentru că „ochii și urechile” comunității sunt atente la așa ceva, iar reacția este imediată și puternică. Cel puțin așa credeam până am aflat de acest caz. Și de altele care, posibil, vor urma. Probabil izolarea din perioada pandemiei, poate un aflux mai mare de ne-pecicani, adăugate, cu siguranță, unui sistem de învățământ tot mai bolnav și mai neperformant pe măsură ce implicarea găunoasă a politicului este de-a dreptul sufocantă, probabil toate la un loc, au slăbit capacitatea de autoapărare a colectivității.

Cert este că, deși n-aș fi crezut, Pecica face iarăși dovada că are potențial. Greu de spus cât de mare este acest nedorit potențial, pentru că, deocamdată, ies puternic în față, poveștile în care politicul nu prea este implicat. Sau, ca să respectăm pe deplin adevărul, nu este direct implicat. Așa cum este, de exemplu, implicat în numirea directorilor și directorilor adjuncți de la școli. Da, conform legislației în vigoare, unul dintre cei trei membri ai comisiilor de evaluare a probei de interviu (președintele fiind al Inspectoratului Școlar) este „un reprezentant al consiliului local, desemnat prin hotărâre a consiliului local” (conform Anexei la OME nr. 4597/2021). Și asta, în condițiile în care nu se cere nicio condiție de studii absolvite pentru a fi ales într-un consiliu local. Prin urmare, cel puțin teoretic, toți membrii unui consiliu local sau, de ce nu?, al tuturor consiliilor locale din țară pot fi absolvenți de 2 clase primare! Iar semianalfabeții ăștia „evaluează” candidații pentru posturile de conducere ale școlilor! Revoltător.

Fără alte comentarii: Gradul doboară nota, funcția doboară competența.

Ei bine, având această legislație la îndemână, normal că membrii comisiilor fac, practic, ce dorește primarul pentru că, vrând-nevrând, la un moment dat actualii directori au beneficiat de o comisie care l-a ascultat pe primar. Și-atunci, cum să nu asculte și acum? Așadar, un „geniu” din consiliul local, plus doi profesori ascultători din școală (numiți în comisie, la rândul lor, de directorul ascultător), examinează „obiectiv” candidații în așa fel încât să reușească exact cine trebuie. Sau să nu reușească cine nu trebuie. Că altfel se supără primarul. Iar în Pecica, se știe, primarul este nu doar foarte supărăcios din fire, ci și rău la supărare și „dă afară” pe cine vrea el, directori, șefi de instituții, inspectori șefi de Poliție. Scapă, mai nou, de furia lui doar președintele Consiliului județean – pentru că, fiindu-i duhovnic și bun ascultător de jurăminte, are nevoie de el, ca să-l susțină în fața președintelui Falcă. Iar Falcă îl ascultă pe președintele Cionca și bine face pentru că dacă nu-l mai ascultă pe Cionca, își va pierde funcția de președinte. Altfel spus, șefia PNL Arad depinde de Cionca, dar și de Antal, primarul din Pecica, dar asta e treaba lor (de-a dreptul hazlie situația asta în care Falcă, pentru că nu l-a pus la punct când trebuia, depinde acum de proful de 1,05 cu care se poate lăuda și-n Parlamentul European).

Doi profesori și-un consilier local PNL. Total provizoriu: 3,4. După recurs mai vedem
Sursa: pecicanews.ro

Revenind la comisia de evaluare a probei de interviu, reprezentantul consiliului local Pecica nu putea fi altul decât un fel de repetent, ca și primarul. Și, evident, tot o mândrie a PNL. Adică, unul care de vreo 3 ani se face de râs cu notele cu care pică la examenul de titularizare. E drept, anul trecut a fost mult, foarte mult peste eminentul liberal Antal Petru, primar de Pecica, domn profesor (!), cu media sa de 1,05, cu care a reușit să fie al doilea cel mai slab din țară. Ei bine, domnul consilier local, profesor Zaharia a obținut media 3,40, fără steluță, dar suficient cât să-l convingă pe eruditul primar liberal, încât să-l numească, prin votul supușilor consilieri, în comisia amintită. Vă dați seama unde a ajuns învățământul românesc? Repetenții au ajuns să decidă cine conduce școlile. Iar cei astfel numiți, să dicteze cine sunt profesorii care îi educă pe copii. Să ne mai mirăm că se întâmplă tot felul de nebunii prin școli? Nu. Nimic nu trebuie să ne mai mire. Pentru că nu doar învățământul este așa cum se vede. La fel sunt și celelalte domenii ale vieții noastre sociale sau economice. Și nu m-ar mira nici dacă profesorul cu aere de Casanova n-ar fi pedepsit în niciun fel pentru recent scrisa și publicata sa aventură cvasisexuală sau pentru altele dacă vor mai fi (aici).

Desigur, nu mă aștept chiar să i se prezinte scuze, dar cine mai știe? Dacă vrea domnul primar, care și el este tot profesor de sport, orice este posibil.

Trecând peste acest furnicar pestilențial descris mai sus, dar revenind oarecum la aventura (profesoru)lui Lolo „Casanova”, trebuie să spunem că protecția copiilor este, la noi, tot o poveste. Tot tristă și tot dezgustătoare ca și povestea implicării politrucilor repetenți în numirea conducătorilor de școli.

Deși există Ministere responsabile, modificări ale Codului Penal și varii alte încercări de a îmbunătăți situația, abuzul sexual asupra minorilor rămâne o problemă din cauza eșecului autorităților de a pune în funcție un mecanism eficient de raportare. „În România, conform legii 272, cadrele didactice sunt obligate să raporteze orice formă de abuz asupra copiilor însă nefiind nici operaționalizată această normă juridică, nici prevăzută cu sancțiuni clare, legea nu a avut efectul scontat” – George Roman, director al Asociației Salvați Copiii România.

Acesta ar fi unul dintre motivele care a dus la situația în care, în România unul din cinci copii cade victimă unei forme de abuz sexual, iar 90% dintre aceste cazuri nu sunt cunoscute publicului și nici instanțelor de judecată. Pentru că nu sunt raportate, deci nu au cum să fie cunoscute, cazul de la Pecica fiind eminamente o excepție și se datorează nu „vigilenței” profesorilor din Pecica – preocupați mai degrabă să nu-l supere pe domnul primar -, cât curajului fetei și a bunicii ei.

Evident, nu avem intenția de a face o analiză a tot ce înseamnă protecția juridică a copiilor în România, oricât de tentant ar fi un asemenea demers. Cu siguranță, rezultatele ar pune în adevărata sa lumină „grija” legiuitorului față de soarta copiilor, un legiuitor preocupat mai degrabă de reglementarea extrem de precisă a unor infracțiuni economice, comise îndeobște de politicieni de frunte, prinși cu degetele-n borcanele cu miere. Soarta copiilor poate rămâne reglementată la alibi, ca să nu poată fi acuzat (despre legiuitor vorbesc în continuare) că nu reglementează, dar nici să nu funcționeze protecția copiilor cu-așa reglementare. Mai că îți vine să crezi că ar avea ceva interese și în acest domeniu…

Formele grave de abuz sexual asupra copiilor și de exploatare sexuală a copiilor ar trebui să constituie obiectul unor pedepse eficace, proporționale și disuasive. Acestea includ, în special, diverse forme de abuz sexual asupra copiilor și de exploatare sexuală a copiilor care sunt facilitate de utilizarea tehnologiilor informației și comunicațiilor, precum ademenirea copiilor online în scopuri sexuale prin rețelele de socializare și camerele virtuale de discuții. (Directiva 2011/92 a UE, a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor)

Conform Convenției ONU cu privire la drepturile copilului și a Directivei 2011/92 a Parlamentului European și a Consiliului, „prin copil se înțelege orice ființă umană sub vârsta de 18 ani”. Despre minoritate s-a vorbit prima dată în civil, pentru că acolo se punea problema capacității de exercitare a unor drepturi să le spunem economice, de a înstrăina, de exemplu, proprietăți sau de a și le administra. Motivația este, totuși reală și oarecum simplă: până la vârsta de 18 ani se consideră că o ființă umană nu este pe deplin capabilă să discearnă, să judece sau să aprecieze lucrurile, stările, situațiile la justa lor valoare. Prin urmare, până la această vârstă, se consideră că nu este suficient maturizată încât să ia cele mai bune decizii, să se apere sau, ca să revenim la aventura profesorului de sport de la Pecica, să nu creadă orice poveste. Și de aceea are nevoie de protecție. De protecția părinților, a colectivității (în care intră și profesorii), a statului, responsabil și cu adoptarea legislației menite să asigure această protecție. Sigur, ar fi multe de spus despre necesitatea protecției copiilor sau a minorilor, dacă vreți, dar cred că măcar și această scurtă prezentare este suficientă pentru a-i face și pe cei care susțin aberația „provocării” domnului profesor de către minoră! Și dacă ar fi fost așa, distinsul domn profesor, aflat la vârsta la care putea fi tatăl unui copil mai mare decât fata pe care a încercat „s-o vrăjească”, ar fi trebuit să se abțină.

Și, chiar dacă nu vrem să ne erijăm în organe de cercetare și urmărire penală, vă invităm să citiți două extrase din Directiva 2011/92 a UE, a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor:

Art. 2 (c) – „pornografie infantilă” înseamnă (între altele – n.m.): – orice reprezentare a organelor genitale ale unui copil în principal cu scop sexual; – imagini realiste ale unui copil implicat într-un comportament sexual explicit sau imagini realiste ale organelor sexuale ale unui copil, în principal cu scop sexual;

Art. 5, al (4) – Distribuirea, diseminarea sau transmiterea de pronografie infantilă este pasibilp de aplicarea unei pedepse cui închisoarea cu maximul de cel puțin doi ani.

Revenind la acea vârstă convențională, la urma urmei, de 18 ani, nu înțeleg – cunoscând reglementările privitoare la capacitatea restrânsă de exercițiu sau la prezumția relativă a discernământului între 16 și 18 ani – de ce nu se aplică același „cântar” și la unii „oameni mari” sau copiilor/minorilor în situația votului? De ce, bunăoară, parlamentarilor, consilierilor sau primarilor nu le este verificat discernământul? Sau, de ce minorii cu capacitate restrânsă de exercițiu să nu voteze, de exemplu, consilierii, care oricum sunt doar mașini de vot la dispoziția primarilor? De ce, așadar, dacă atunci când este vorba de apărarea și protejarea lor, granițele minorității sunt extrem de instabile (unele infracțiuni ce privesc minorii se aplică doar până la 14 ani, sau până la 15 ori 16 ani), iar când este vorba despre drepturi, granița este „sudată” fix la 18 ani?