Multe, de fapt foarte multe s-au spus și încă mai sunt de spus despre Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad, însă din când în când trebuie să vorbim și despre oamenii de acolo. Chiar dacă unii s-au mai plâns, au făcut și plângeri, au ajuns pe la televizor, au dat mită ca să fie băgați în seamă, asta nu înseamnă că toți medicii sunt la fel, așa cum niciun om nu seamănă cu altul.

Medicina nu este ușoară, vorbim despre mulți ani de învățat, practică, examene grele, ca mai apoi să mai continui în același ritm alți patru-cinci ani până ajungi medic, asta după cei șase petrecuți în școală. Când cineva alege să devină medic e clar că există o pasiune aparte și o dorință de a ajuta pe care nu o vezi la oricine. Desigur, ei mai și greșesc și pentru asta sunt taxați constant, însă trebuie să recunoaștem că de cele mai multe ori fac lucruri care par supraomenești.

Și acum că greul a trecut…

De curând am avut o experiență extrem de neplăcută care m-a dus direct la Urgențe. Pe scurt, în timp ce mă pregăteam pentru ultima zi de Arad Open Air, am făcut o nefăcută și am reușit să-mi tai tendoanele gleznei. Sânge, sperieturi, ambulanță și luni dimineață urma să intru în sala de operație pentru prima procedură, ca mai apoi, marți, să o iau de la capăt, într-o sală mult mai mare, cu mai mulți medici în jurul meu și cu anestezistul lângă mine.

Au urmat câteva zile de spitalizare în care am avut timp să observ personalul spitalului, infirmierele, asistentele și medicii cu care am intrat în contact. Poate am avut noroc, sau poate nu, însă n-am putut să comentez nimic, oricât de tare aș fi vrut. Fără vreo intenție, chiar involuntar, pentru că am auzit și chiar am scris prea multe legate de spitalul din Arad și de medicii din el, am încercat să văd întâi ce nu e bine. Am așteptat greșelile și am fost curioasă de experiențele celorlalte persoane din salon ca să îmi pot da seama dacă ni se întâmplă la toți la fel. Surpriza a fost când am realizat că totul e bine, că oamenii cu care eram în salon au trecut prin experiențe plăcute, că se făcea curățenie de câteva ori pe zi, mâncarea era bună, tratamentul venea la fix zi de zi și dimineața erai vizitat de doctorul care te-a operat ca să îți vadă evoluția.

Medicul care s-a ocupat de mine, dr. Coadă Cecilia, m-a „citit” din prima secundă în care am intrat în cabinetul ei. A știut ce am dinainte să îmi vadă tăietura și operațiile au fost mult mai plăcute știind că sunt făcute de ea. M-a ajutat în primul rând psihic, chiar și fără să cer, iar în timpul operațiilor, pentru că am avut nevoie doar de anestezie locală și de o rahistezie, ea a stat de vorbă cu mine, mi-a explicat chiar și ce face, dar și ce o să am eu de făcut când scap de acolo.

Din păcate, la două săptămâni de la operație, când mă aflam pe holul spitalului, am aflat că unul dintre medici a clacat. AVC tranzitoriu,  care nu i-a pus viața sau meseria în pericol, însă l-au pus pe el „în gardă”.

Și așa, gândindu-mă la asta, am realizat încă o dată că și medicii sunt oameni, lucru pe care mulți tind să îl uite atunci când ajung într-o situație disperată. Este adevărat, de la medici ne așteptăm la perfecțiune, n-au voie să greșească pentru că viața noastră este în joc (și pun pariu că nici ei nu își doresc să te facă să suferi), însă uneori trebuie să ne amintim că dacă personalul medical nu se prezintă la patul nostru în clipa în care este chemat, asta nu înseamnă că nu își respectă pacienții.

Odată trecută prin această experiență, m-aș bucura, cu toate că e imposibil, ca fiecare pacient ajuns la Județean să poată să plece de acolo mulțumit. Și totuși, încă o dată, spun că nu toți medicii sunt la fel, însă poate cei care pufăie pe sub mască ar trebui să își amintească de ce și-au dorit să practice această meserie. Același lucru se aplică și pacienților, spitalul e așa cum e din multe motive, nu doar din cauza medicilor. Orașul, conducerea, țara, toate au contribuit și au reușit să strice sistemul medical…