Cursurile de perfecționare Arad International Masterclasses continuă zilele acestea la Filarmonică, Colegiul de Arte și Casa Pianului, unde două mari personalități din lumea muzicii, Nelly Miricioiu și Norma Fisher, își transmit cunoștințele tinerei generații de muzicieni, veniți din mai multe țări de pe glob în dorința de a evolua artistic. Doamna Fisher este totodată și directorul creativ al London Master Classes, în a cărei subordine sunt cursurile din această săptămână, o maestră și o pianistă cu o reputație aparte. Este perfecționistă, tranșantă, focusată pe muncă și respinge titulatura „legendă vie”, deși o merită din plin.

Norma Fisher, originară din Londra, a obținut numeroase premii internaționale pe parcursul impresionantei sale cariere, colaborând cu BBC Orchestra, Berlin Radio Orchestra și Royal Philharmonic, însă din cauza unor probleme de sănătate, din anii ’90 s-a axat doar pe predare, fiind profesoară de pian la Royal College of Music din Londra, respectiv director artistic al London Master Classes. De soprana Nelly Miricioiu, cu care recent am realizat de asemenea un interviu, o leagă o prietenie de peste 30 ani, iar de anul trecut predau la cursurile de perfecționare din cadrul Arad International Masterclasses.

În dialogul pe care am avut onoarea să-l purtăm cu dumneaei, Norma Fisher ne-a explicat, într-un mod tranșant, care sunt diferențele care conturează generația actuală de artiști. Ne-a oferit o analiză la rece a ceea ce înseamnă acum industria muzicii clasice, trăgând chiar un semnal de alarmă asupra conceptului de industrie, care aduce o imensă presiune asupra artiștilor, prin grabă și superficialitate.

– Cum este pentru dumneavoastră experiența masterclass-ului? Ați întâmpinat vreo dificultate în a îi instrui pe studenți?

– Cursurile de tip masterclass prezintă un anume dezavantaj față de cursurile obișnuite, anume că timpul este limitat. În majoritatea cazurilor am început în a asculta înregistrări, așa că mi-am făcut o idee destul de bună despre ce voi audia, dar chiar și așa, pot apărea surprize. Și se mai întâmplă că o anumită persoană vine cu o problemă de care nu e conștientă că există, dar eu sunt foarte conștientă că există și atunci te gândești: „Dumnezeule! Cum mă voi descurca cu asta într-un timp atât de scurt?”. Dar, depinde. Știi, fiecare se raportează la masterclass-uri în mod diferit. Unii poate nu le iau atât de în serios. Poate că le privesc ca pe o vacanță, o aventură, așa că sunt mai relaxați. Eu, din păcate, nu pot să îmbrățișez atitudinea aceasta, mi-aș dori să pot, dar chiar nu pot. Așa că uneori ai pe cineva direct cu o problemă și trebuie să te gândești ce faci. Eu le spun ce am de spus, îmi prezint ideile cât mai clare posibil și apoi sper – de regulă, după trei lecții – să reușesc să-mi bifez că am reușit să transmit ideile pe care le am și că până atunci am reușit și rezolvarea eventualelor probleme. Din fericire, ele nu se ivesc prea des, pentru că în general când ascult înregistrările reușesc să-mi fac o imagine destul de clară despre ce urmează să găsesc. Dar chiar recent, în Germania, am avut un băiat care era înlocuitor pentru cineva care anulase, nu îl acceptasem eu, iar problemele erau chiar mari și lecțiile au fost dificile pentru el, iar atunci când i-a venit rândul să cânte în concertul final, chiar îmi făceam griji ce va urma, dar am fost uluită! În acele câteva lecții, el chiar înțelesese și apoi a cântat atât de bine! Am fost atât de încântată! Dar asta a fost o excepție de la regulă, nu se întâmplă des așa ceva. Dar, da, în concluzie, iau foarte în serios ceea ce fac, iau muzica de pian foarte în serios. Nu mă fofilez, dacă trebuie să muncesc, voi munci, nu voi evita munca!

(Nelly Miricioiu, Elena Piccione, Norma Fisher și George Todică, la concertul inaugural)

– Ce ne puteți spune despre studenții de la Arad International Masterclasses?

– Azi am avut un tânăr foarte talentat. Excepțional talent! Și e plin de idei, iar muzica îl inspiră. Dar sunt și multe probleme. A cântat cu o viteză fenomenală, pa-pa-pa-pam! (gesticulează tempo-ul, n.red.). Dar apoi a urmat a doua pagină, iar degetele lui nu au mai putut ține pasul cu energia lui. Așa că i-am spus: „ești mai degrabă un dirijor, decât un pianist. Deoarece concepția ta despre această lucrare e incredibilă, doar că nu ai degetele pentru a ține pasul”. Nu prezic adesea viitorul, iar el are doar 16 ani, dar acum realizez că i-am spus ce intuiesc: „o să ajungi până la urmă dirijor”. Cu un dirijor e o completă altă abordare. Un dirijor are ideile pe care le transmite orchestrei, care apoi i le cântă pentru el. Deci, cam astfel de dificultăți apar.

– Dumneavoastră ați fost și maestra lui George Todică, pianistul care a cântat la concertul inaugural Arad International Masterclasses. Cum vă simțiți știind că aveți un fost student care a fost aplaudat, minute la rând, de întregul public în picioare? Să fiți în public și să asistați la acest lucru?

– Se întâmplă tot timpul! S-a întâmplat și la deschiderea de anul trecut, cu Eddie (Eduard Kunz, n.red.). Se întâmplă tot timpul, pentru că eu predau la acest nivel. Astfel că studenții mei mereu performează, iar eu stau în public în majoritatea cazurilor entuziasmată. Uneori mai apare și dezamăgirea. Dar e încântător. Nu e nimic mai emoționant! Vreau să spun că, atunci când m-am oprit eu din cântat, lumea mă întreba dacă nu îmi lipsește, iar eu le răspundeam cu absolută sinceritate că nu, pentru că studenții mei cântă acum în locul meu. Îi pregătesc așa cum m-aș pregăti pe mine, iar apoi ei merg și cântă pentru mine. Așa că e aproape ca și cum eu aș fi pe scenă și aș cânta. Cântă ei, iar eu sunt acolo, înăuntrul lor, ca să zic așa, așa că e o senzație minunată!

(Ovațiuni în picioare pentru George Todică la Filarmonica Arad) 

– Dar puteți savura astfel concertul, sau vă simțiți încordată, îngrijorată în timp ce cântă?

– Nuu, chiar savurez! Absolut. În ceea ce-l privește pe George, chiar dacă e un fost student, mai vine din când în când pentru lecții, dacă are un repertoriu nou, dar au trecut deja câțiva ani de când îl auzisem ultima dată, chiar dacă toate compozițiile pe care le-a cântat acum le studiasem în trecut împreună. Dar totuși, trecuse câțiva ani de când nu îl auzisem, așa că în cazul lui pot spune că am simțit o urmă de îngrijorare… Nu, nu acesta-i cuvântul, mai degrabă: curiozitate. Dar m-a uluit. Am fost foarte încântată. Lucrul minunat e că poți să tot dai și să dai și să dai, iar apoi când studentul chiar contribuie el însuși la fel de bine, folosindu-ți ideile, dar în felul lui propriu, atunci nu mai e ca și cum te auzi pe tine, nu mai e ca un papagal. Iar el exact asta a reușit și am fost încântată, pentru că am simțit cât de mult s-a dezvoltat. Că s-a descoperit pe el însuși.

– E ca și cum ai uda o plantă și o vezi cum crește.

– Absolut.

– Cum percepeți această nouă generație de muzicieni? Ce caracteristici are față de generațiile anterioare? Are poate și o abordare a vieții diferită care le influențează și modul în care cântă?

– Da, e cu totul altă „masă de joc”. Știi, deja se întâmplă ca tinerii mei absolvenți să fie rugați să susțină un concert cu lucrări complet noi, pe care ei trebuie să le învețe în doar câteva săptămâni. Mie mi se pare înspăimântător! În perioada învățăturilor mele, dacă trebuia să cântăm ceva ce nu mai abordasem până atunci, profesoara mea ar fi murit dacă n-am fi avut măcar 2 ani de repetiții înainte de concert. Cel puțin 2 ani! Ar fi murit de șoc! Eu așa am fost educată. E o chestiune de respect, de responsabilitate, iar acum e complet diferit. Am avut o studentă care a avut o reprezentație majoră, a concertului pentru pian al lui Schumann, pe care nu îl studiase niciodată. Și am întrebat-o: „când ai concertul?” și-mi răspunde: „în două săptămâni!”. Am întrebat-o dacă glumește! Iar asta se întâmplă tot timpul. Pentru că presiunea e de așa natură, promotorii de concerte nu mai sunt interesați de cât timp ai nevoie să înveți, ei vor doar ca tu să cânți. Și se întâmplă tot mai des și mai des. Sau se mai întâmplă ca, dintr-o dată, peste noapte un artist trebuie să-l înlocuiască pe altul care a anulat. Mi se pare absolut terifiant! Și nu încape îndoială, eu învățam foarte repede, așa că aș fi fost capabilă să o fac, dacă mi s-ar fi cerut, dar nu aș fi acceptat niciodată. Profesoara mea mi-ar fi interzis oricum, dar și propria mea conștiință, care nu s-ar fi mulțumit cu nivelul prestației în așa scurt timp de repetiții. Trăim într-o lume diferită. Totul trebuie să se întâmple mâine, sau chiar astăzi! Nu mai există timp pentru gândit, doar pentru făcut!

– Cred că este un laitmotiv în toate domeniile. Chiar și în relațiile interumane, totul este spontan și superficial.

– Așa este.

– În turneele dumneavoastră, ați auzit adesea despre România ori despre cultura românească? Care este percepția generală?

– Ca să fiu sinceră, nu. Am interacționat cu trei români, dintre care George Todică și alți doi înaintea lui (în Londra, n.red.). Dar am avut foarte puține contacte, desigur prin Nelly (Miricioiu, n.red.), care intră în contact mai de aproape cu românii. Dar auzim foarte puține în Anglia, foarte puține lucruri pe la facultate.

– Credeți că există vreun motiv anume pentru asta?

– Chiar nu știu. Nu am cum să-ți răspund. În schimb, veneau multe persoane dinspre Rusia. Nu așa multe acum, desigur. Mai veneau din Ucraina, sau Bulgaria. La un moment dat am avut și un ungur, dar acum nu. Au mai fost cehi… dar foarte puțini români. Chiar nu știu de ce.

– Ați concertat în România?

– Nu. Dar am avut un lucru foarte ciudat, cred că în urmă cu vreo 40 de ani. Am fost invitată în turneu aici, dar nu vorbeam limba, așa că eram foarte îngrijorată să vin, așa că am întrebat dacă soțul meu poate să mă însoțească. Dar din nu știu ce motiv, nu mi s-a explicat niciodată, m-au refuzat. Nu i-au acceptat viza, așa că am anulat turneul. Pentru că eram chiar speriată să călătoresc singură, fără să știu limba și fără să cunosc chiar pe nimeni aici. Ar fi fost interesant, ar fi fost un turneu major, dar nu am vrut să-l fac singură.

– Vorbind despre evenimente majore, veți fi anul acesta în juriul prestigiosului „Liszt International Piano Competition”, în octombrie…

– Da, sunt entuziasmată. Dar încă mai am de aflat detalii despre ce presupune. Pentru că este „Liszt”, dar va începe în primă fază la Bayreuth, iar apoi vom merge la Weimar. Deci va fi interesant. Componența juriului e minunată. Am mai fost la multe alte competiții, dar aceasta este una dintre marile competiții. Va fi dedicată doar lui Liszt, bineînțeles. Și va avea un juriu spectaculos, astfel că sunt convinsă că nivelul va fi la mare înălțime. Fără îndoială, totul va fi palpitant.

– Care este sfatul dumneavoastră pentru tinerii artiști care țintesc spre o carieră de succes internațional? Spre celebritate? Credeți că astfel de competiții îi ajută? Pentru că în zilele noastre avem foarte, foarte multe competiții…

– Absolut. Desigur, dacă ești norocos, o competiție te poate ajuta enorm. Dar, în același timp, mai sunt și acele competiții care… una dintre fetele de aici (de la Arad International Masterclasses, n.red.) tocmai ce a câștigat locul al treilea în Cehia, dar este de fapt foarte furioasă pentru că toate concertele care i-au fost promise ca parte a premiului au dispărut dintr-o dată. Iar acest lucru chiar se întâmplă adesea, îmi pare rău să spun. Organizatorii competițiilor nu își onorează promisiunile. Nu cei de la competițiile mari, bineînțeles, dar cei de la unele mai mici anunță asta doar ca să atragă participanții, iar apoi, când vine momentul, concertele nu se mai materializează. Dar, pe de-o parte, sunt pro competiții, pentru că sunt o experiență minunată. Pe de altă parte, le spun constant studenților mei: „dacă ai atitudinea greșită, dacă mergi doar pentru a câștiga, nu te du!”. Pentru că dezamăgirea atunci poate fi mutilantă. Am un student în Londra, un pianist incredibil, care a participat recent la o mare competiție. Este foarte sigur pe sine și a mai obținut premii, dar acum nu a câștigat. A avut o cădere nervoasă. O cădere foarte serioasă. Deci dacă te duci cu atitudinea greșită… vreau să spun că probabilitatea succesului e un joc de noroc, e așa un risc, și poate fi incredibil de nociv. Dacă nu funcționează pentru tine, e un dezastru. Și nu ar trebui să fie așa. Competițiile au mult mai multe de oferit. Experiența de a cânta pe o scenă mare, sub stres, posibilitatea de a fi auzit! Știi, sunt atâția care nu au câștigat premii, dar s-a întâmplat ca cineva din public să-i audă, să fie impresionat și apoi le-a catapultat cariera. Auzi asta constant. Sau că cineva nu a câștigat locul întâi, a obținut locul al șaselea, și tot a avut apoi un succes major.

– Revenind la ce spuneam mai devreme, că trăim într-o societate „pe repede înainte” și că artiștii trebuie să pregătească un repertoriu enorm într-un timp foarte scurt, credeți că există posibilitatea ca acești tineri muzicieni să găsească o soluție de compromis, între cerințele pieței și artă?

– Este indubitabil că presiunea din partea promotorilor este atât de presantă și solicitantă, astfel că arareori se întâmplă ca un tânăr artist să-și poată ghida cariera așa cum simte el. În schimb, de obicei agentul știe ceea ce vrea, știe modul în care vrea să-l ghideze pe artist. Iar asta se întâmplă mult mai des, decât ca un tânăr artist să spună: „asta este ceea ce vreau eu!”. Nu se prea întâmplă în aceste vremuri. Aproape deloc.

– În trecut era diferit?

– Puțin mai diferit.

– Mai multă libertate artistică?

– Posibil… Dar totuși cred că agenții au tras mereu sforile. Uneori un tânăr artist dă dovadă de o afinitate anume, să zicem că pentru muzica modernă, ori pentru un compozitor anume… Îmi amintesc când András Schiff a apărut pentru prima dată, specialitatea lui era Haydn. Era fenomenal. Așa că era clar că i se va cere să cânte Haydn. La asta mă refer, dacă un artist are un anumit stil, va fi îndrumat în acea direcție. Știi expresia aceea „Horses for courses” („cai pentru curse”)? Sau precum jucătorii de tenis, care strălucesc pe un teren din iarbă sau pe unul dur. La fel e și cu tinerii muzicieni, unii pot fi depistați deoarece cântă în mod deosebit Chopin, sau în mod deosebit Mozart. Astfel, cariera lor e clădită în acea direcție.

– Dar muzicienii sunt în primul rând ființe umane, iar ființele umane trec prin diferite stadii ale vieții. Când avem 20 ani, poate ne place ceva anume, apoi ne maturizăm, ne schimbăm, ne place mai mult altceva. Credeți că există vreo modalitate de a găsi un echilibru între ceea ce cere industria în acest sens și nevoile artistice pentru propria dezvoltare?

– Nimic nu ține de artist. Tonul e dat de vremuri și de agenți. Tinerii artiști nu prea au nimic de spus în asta.

– Și dacă aveți un student care vă spune „nu vreau să cânt ce-mi spune agentul, ci vreau să-mi găsesc propria cale ca artist”?

– Îi zic: Las-o baltă! Nu funcționează așa. Cu siguranță nu funcționează așa.

– Și o ultimă întrebare, ce sentimente aveți față de propria dumneavoastră celebritate internațională?

– Oh, Dumnezeule. Nu știu, nu mă gândesc prea mult. Mi se pare ceva curios. Mi se întâmplă tot mai mult acum să aud cuvântul „legendă” sau „legendară”. Nu înțeleg ce înseamnă. Sincer. Trebuie să spun că nu e un secret că am o vârstă înaintată, da? Dar în mintea mea, literalmente, am vârsta studenților mei. Nu mă pot convinge că am vârsta pe care o am. Pentru că e o glumă. Deci exact în sensul ăsta, dacă cineva vine la mine și îmi spune: „ești o legendă!”, e aceeași situație. Mi se pare ridicol. Deși e ceva ce, bineînțeles, am ajuns să o accept, pentru că o aud tot timpul, dar nu o înțeleg.

– Poate pentru că sunteți foarte concentrată pe autoperfecționare, astfel că nu vă axați pe celebritate…

– Da. Ceea ce vreau să spun e că avem această chestie ca artiști, ca performeri, comunicatori… căutăm constant calea cea bună. Întreaga noastră viață nu ne oprim din căutat, din săpat, din sperat. În momentul în care găsim ceea ce căutăm, s-a terminat. Viața atunci a luat sfârșit. Unii vorbesc despre asta, dar eu chiar autentic simt că viața e un arc al învățării. Suntem aici pentru a fi educați. Pentru ce? Vom descoperi. Dar odată ce ai găsit, odată ce ai înțeles de ce suntem aici, e gata. Totul s-a încheiat. Așa că întreaga treabă cu celebritatea, cu legenda… ce înseamnă? E aproape înspăimântător să mă gândesc la asta. Că ar însemna că e gata. Și sper că nu e gata încă, pentru mult timp.

––

Interviul a fost posibil grație implicării Elenei Piccione, căreia îi adresăm calde mulțumiri.

Arad International Masterclasses continuă zilele acestea, publicul fiind invitat să participe gratuit la concertele de la Filarmonica Arad și Casa Pianului „Jacques Faix” de pe str. Episcopiei:

21 august, ora 19:00: concert al cursanților susținut la Filarmonică;
22 august, ora 19:00: concert al cursanților susținut la Casa pianului;
23 august, ora 19:00: Marea finală, concert al celor mai buni studenți ai masterclass-urilor și oferirea diplomelor, la Filarmonică.

***

Cursurile „Arad International Masterclasses” au fost fondate de Călin Huma, Consulul Onorific al României la Winchester, sunt coordonate de pianista Elena Piccione și organizate de compania britanică Centrum – Education through Music, în colaborare cu Primăria Municipiului Arad, Filarmonica Arad, London Master Classes, Art In Conversation, Casa Pianului Jacques Faix, și Colegiul de Art Sabin Drăgoi, fiind sponsorizate de Capital Construct LTD și G Allegro Logistics LTD. Cursurile de perfecționare promit o experiență îmbogățitoare atât pentru studenți, cât și pentru public.

• Citește și: De vorbă cu soprana Nelly Miricioiu, la Arad International Masterclasses: „Încă plătim păcatele din comunism, când ignoranța era cultivată ca o măsură de nobilitate” · Special Arad