Filarmonica Arad găzduiește zilele acestea a doua ediție „Arad International Masterclasses”, prin care zeci de tineri muzicieni profesioniști, aflați la început de drum, din România și străinătate, își perfecționează tehnica, cunoștințele muzicale, învățând de la două mari personalități recunoscute la nivel global ale lumii muzicii.

Masterclass-ul de canto este susținut de soprana Nelly Miricioiu, originară din România, considerată una dintre cele mai versatile artiste ale vremurilor noastre, care a susținut de-a lungul carierei sale nenumărate spectacole, pe scene prestigioase precum Scala din Milano, Royal Opera House din Londra, Washington Opera, Amsterdam Concertgebouw ș.a. Deși a atins culmi ale celebrității, doamna Miricioiu poartă mereu în suflet România și încearcă să lase oriunde merge un impact pozitiv. Ambițioasă, o forță de neoprit chiar și după încercări foarte grele ale vieții, consideră că rolul omului pe pământ este să lase ceva memorabil în urma sa, pilonul principal al vieții fiind calitatea, profesionalismul, dar mai ales omenia.

În interviul pe care a avut amabilitatea să ni-l ofere luni dimineață, înainte de începerea cursurilor de la Filarmonica Arad, ne-a vorbit mai mult despre crezul ei, toate principiile care o definesc atât ca artist, ca profesoară, dar și ca ființă umană.

– Cum vă simțiți revenită în țara dumneavoastră natală, ca profesoară transmițându-vă cunoștințele dumneavoastră studenților veniți din mai multe țări de pe glob?

– Sunt combinate emoțiile, fiind în România. Este țara mea de baștină și unde sunt născută. Dar pentru mine, chiar dacă am fost plecată, nu a existat o separare în mintea mea. Noțiunile mele de a fi, de a exista undeva într-o țară sunt mult mai universale într-un fel. Fiind un artist, lumea se dezvoltă în alte teritorii și în alte măsuri pentru noi care călătorim des peste tot, devenim un soi de poeți ai lumii. Sigur că îmi place că am venit aici a doua oară în Arad. Din punctul ăsta de vedere mă simt extraordinar de bine și vreau să fac o remarcă: noi avem concerte în fiecare zi la acest festival care este foarte important, cu o esență și calitate superioară pe care rar o vezi. Nu mă refer aici neapărat la mine, dar este Norma Fisher care este o maestră extraordinară și calitatea pianiștilor pe care ea îi aduce aici este excepțională și noi trebuie să învățăm să profităm. Am fost suficient pe timpul comunismului ignoranți și superficiali. Acum e timpul în care avem de ales și lucruri care ne dau un pic de calitate și un pic de echilibru. Pentru că, pentru mine, mesajul de pace și prietenie și iubire este în artă. Fie că e teatru, balet, muzică, n-are importanță. De aceea, invit pe toată lumea pe care reușește această publicație să o găsească, să vină la aceste concerte, care sunt superbe. Cum spuneam, din acest punct de vedere sunt foarte mulțumită, foarte fericită. Și la Filarmonică suntem tratați frumos, au grijă de noi, au grijă de a ne oferi spațiu adecvat. Un lucru pe care l-am remarcat, de exemplu, că de anul trecut, în camera în care eu predau, ne-au pus aer condiționat. Mulțumesc! Mulțumesc! (râde, n.red.).

– Simțiți diferență de la prima ediție la cea de-a doua?

– Cred că suntem mult mai organizați, iar Elena (Piccione, n.red.) este tot timpul atentă să progreseze, să facă lucrurile cum trebuie pentru toată lumea. Nu e ușor pentru o persoană care este dedicată profesiei, să se împartă între ceea ce este ea ca italiancă și România, care are obiceiurile, nonșalanțele specifice. Sunt convinsă că există o perioadă de dificultate pe care dânsa o îmbrățișează cu mare dragoste. Dar sper, din nou, ca acei oameni care au de a face cu Elena să fie mai înțelegători și mai ajutători.

– De-a lungul carierei dumneavoastră ați reușit să vă faceți un nume rezonant în lumea muzicii clasice, ați avut numeroase turnee, sunteți foarte respectată ca artist. Cum ați simțit percepția legată de țara noastră, din punct de vedere cultural? Din discuțiile cu care le purtați, lumea cunoaște valorile noastre?

– Din păcate, noi încă plătim păcatele din timpul comunismului, atunci când ignoranța era cultivată ca o măsură de nobilitate și erau puțini oameni de foarte mare calitate, iar din ei mulți au plecat, după cum bine știți. Dar încă plătim. Văd generația nouă, văd generația tânără. Sigur că aș dori să se dezvolte mai repede. Te uiți la bulgari, de exemplu. Ei au fost și pe timpul comunismului îndrăgostiți de artă și au mulți artiști din punctul ăsta de vedere. Dar eu cred, sper, ca să reușim să ne uităm un pic și la vest și să luăm un pic de exemplu, pentru că – cel puțin din experiența mea, care poate fi greșită – observ că nimeni în România nu e interesat să vadă cultura și standardele, cum se predă și cum se face în străinătate. Și nu e din lipsă de bani, scuză pe care am auzit-o de multe ori. Pentru că este dorința de a te uita, de a avansa, de a progresa…

Toți murim. Toți suntem muritori. Dar toată lumea tratează viața ca și cum noi nu murim niciodată și ajung să nu se ocupe. Din punct de vedere al calității, muzica – la fel ca religia – te învață lucruri foarte frumoase. Dar am văzut mulți români care au venit în străinătate să cânte și am observat acest sentiment de „eu n-am nevoie de nimic, de nicio informație”.

Nu zic să vină la mine să mă întrebe. N-am nimic în comun cu asta. Vorbesc de instituțiile la care s-au dus, la teatre mari și cum se mulțumesc cu puțin. Și nu își dau seama. Eu încă și acum, la 72 ani, încă învăț. Cu cât îmbătrânesc mai mult îmi dau seama că nu știu mult.

– Acesta este un mare lucru!

– E foarte mare. Și vestul, dacă vrei… îți dă. Capitalismul asta este, îți dă de ales. Dacă tu nu găsești ce să alegi, e păcat. Nu avansăm așa cu nimic. Dar fiecare e mulțumit cu ce îl duce mintea și cu ceea ce poate. Știți că eu sunt o militantă a Casei Regale și ceea ce observ la dumnealor este această educație de cultură, de artă, care este o tradiție în toate familiile regale. Dar nu numai atât, ci multe alte lucruri pe care dumnealor le fac. Chiar și acela este un model după care să te orientezi. Văd câteodată replici sau comentarii la adresa Familiei Regale. Sigur, sunt și în Londra, dar aici sunt mai multe, care nu ne fac cinste! Mai ales limbajul folosit într-un cadru public.

Fiecare se gândește că dacă spune o vorbă mai urâtă, se face și el un pic mai important. Îmi pare rău pentru ei. Realmente îmi pare rău. Pentru că atunci când sufletul și spiritul nu cresc și nu au o admirație pentru ceva, acel pozitiv din noi pe care Dumnezeu ni l-a dat se închide.

Nu-l mai vezi, nu-l mai auzi, nu mai vorbește. Și de aceea, mereu când am ocazia să dau un interviu, vreau să militez pentru aceste lucruri care sunt de calitate. Chiar și la religie când te duci, ascultă pildele și ascultă sfaturile pe care ți le dă, dar și dezvoltă-le în Univers! Noi suntem furnici aici pe pământul ăsta și mai și murim după aceea. Fă-ți acel loc să se merite că ți l-a dat Dumnezeu!

– Dumnevoastră sunteți o reală forță, sunteți foarte activă și ambițioasă. Cum reușiți să vă împărțiți cu toate activitățile?

– E o energie mintală. De mic copil, mama îmi spunea: „Dumnezeu ți-a dat un cadou. Ce faci cu el?”. Și pe principiul acesta, m-a pisat și m-a învățat. Asta e una din calitățile comunismului, totuși. Învățătura la noi era superbă. Vedeți cum aproape toți românii care s-au dus în străinătate și-au găsit locuri superbe și te lauzi cu ei, cu profesioniștii. Din punctul ăsta de vedere, energia am cultivat-o în direcția asta. Că altfel, dacă eu v-aș spune câte probleme și operații am, nu v-ar veni a crede că încă stau pe baricade. Referitor la cântat, mi-am închis cariera la 70 ani, acum doi ani și am să-i mulțumesc întotdeauna domnului Jinga, care mi-a oferit un spectacol de omagiu la București, exact de ziua mea de naștere. Acesta e pentru mine un lucru istoric și un lucru superb și sunt foarte mândră că mi s-a oferit această posibilitate. Pentru că eu sunt un om mai retras, nu sunt un om care să oblig pe cineva să mă cunoască, să îmi ia interviuri. N-am fost niciodată. Dacă am găsit să împing ceva, a fost numai prin calitate și numai prin muncă foarte, foarte multă.

– Și ați ajuns la un nivel de renume internațional!

– Muncești foarte mult ca să ajungi la un nivel de succes și mai ales să-l menții. Am 40 ani de carieră și îmi amintesc că am văzut într-o postare pe Facebook, era o coloană pe care sus scria succes, iar dedesubt scria eșec, boli, frustrare, furie… era, așa, un munte cu de toate. Succesul nu vine, ca para mălăiață în gura lui nătăfleață. Toată lumea mă întreabă care este cheia succesului. Pentru mine a fost munca. Nu știu cum e pentru alții. Mulți spun „n-am avut noroc”. Dar când am început să mă uit, mai ales de când predau, la cei care au venit la mine și mi-au spus „n-am avut noroc”, îmi dădeam seama că nu aveau calitate în muncă, nu aveau posibilitatea de a se concentra. Eu când predau, nu sunt o profesoară, ci o maestră, pentru că deși predau, eu predau tot: și cum te îmbraci, și cum te miști, și cum vorbești, cum te porți cu oamenii, cum te gândești la viață. Nu e un lucru numai de cântat. Mama spunea „să nu fii numai o guristă” și am să mor cu acest cuvânt. Nu vreau să fiu doar o guristă și nu vreau cântăreții mei să fie numai guriști. Am peste 30 de copii, sunt ore și ore în care stau cu ei. Nu întotdeauna îi pun să plătească. Nu e vorba de bani. Sigur că îmi pot permite, e adevărat. Dar chiar dacă nu mi-aș permite, tot n-aș face din meseria mea un obiectiv cu bani. Nici în cariera mea nu m-am dus să întreb cât mă plătește. Nu-s genul ăsta. Puteam probabil să fac financiar mai mult, dar ce fac cu mai mult? Câte mașini pot să-mi iau? Câte case? Pot să stau în ele? Ce pot să-mi dau mie însămi în momentul acela? Singura extravaganță la mine sunt bijuteriile și machiajul! (râde – n.red.) Dar eu spun că această curățenie a gândurilor e importantă. Și nu numai atâta. Continui să citesc, să îmi creez cunoștințe necesare pentru generația pe care o educ. Și acum, în ultimii doi ani, e prima dată când am decis să iau copii și mai tineri.

– Ce vârstă au cei înscriși acum la Arad International Masterclass?

– Clasa mea de aici, din Arad, e foarte mixtă. Am de la 17 ani până la peste 30. În experiența mea, am lucrat foarte mult cu Mediterranean Opera Festival, la care Jack Li Vigni este director, iar el m-a învățat să nu diferențiez între nivele, vârste. Eu încerc să fac ceea ce pot cu persoana care mi se prezintă. Dacă lucrul nu este la nivelul pe care îl vreau eu, atunci spun nu. Dar nu e vorba de talent. În momentul în care încep să cânte, ei deja vin cu acel talent. Nu e un lucru pe care îl creez eu. Dumnezeu l-a dat. Nu o să am niciodată aroganța să spun „eu și talentul lui”. Le dau o lună de încercare. Dacă în acea lună nu au făcut progrese și nu pot să meargă la audiții pentru mine, înseamnă că avem o problemă și nu lucrăm bine. Din punctul acesta de vedere triez lucrurile mai mult. Dar altfel, eu mă deschid la orice fel de oportunitate și ofer.

Energia de aici vine. Dându-ți multe obiective și multe bucurii. Fără bucurie nu se poate. Eu am avut cancer de colon, acum doi ani. Când mi s-a spus că am cancer, am plâns o oră, apoi m-am trezit și am spus „o fi ce o fi!”. Dacă vrea Dumnezeu ca eu să mor acum, să mor acum. Că eu dacă mor, ce mai știu? Ce sens are să mă întristez eu acum, când de fapt viața este ceea ce este? Iar la trei zile după operație, deja predam!

– Sunteți o adevărată luptătoare!

– Așa sunt de nebună… dar nu că vreau să fac eu pe brava. Vreau să le spun oamenilor că aceasta este energia. Copiiilor care vor să învețe, să facă o anumită carieră, le spun că această energie vine din a vedea lucrurile pozitiv. Noi, românii, avem un obicei să criticăm îngrozitor. Mie mi-a trebuit mult timp să mă dezvăț de asta, pentru că eram și eu pe atunci la fel. Dar m-am autoeducat, pentru că nu-mi place.

– Critica doar de dragul criticii nu este productivă.

– Absolut. La ce îmi folosește mie dacă eu critic pe cineva? Dacă nu poți să aduci un aport pentru îmbunătățirea persoanei respective, la ce folosește critica? Chiar și în masterclass. Degeaba îi spun eu „dragă, nu cânți bine! Sunetul ăla trebuie mai înalt”. „Cum? Că știu și eu că nu cânt bine. Că de asta am venit aici!”. Îmi pare foarte rău că spun lucrul acesta: sunt profesori în București care se comportă cu o aroganță și o agresivitate care în lumea de vest nu există, acolo se cheamă abuz!

Sunt foarte necăjită din cauza anumitor profesori. Nu se poate să strigi la un elev: „Ce tâmpit ești!!”. Am înțepenit. Cum îl mai educi după aceea, când copilul îngheață și zice „îmi pare rău”? Cum îl mai formez eu?

– Simțiți că astfel le frâng aripile…

– Da! Am o fetiță aici, în masterclass-ul de la Arad, Daria. Și este atât de perfecționistă, încât e dureros. Azi noapte am discutat cu ea cam jumătate de oră. I-am spus să pună piciorul în prag, să-mi spună că greșesc. Să mă interogheze, să mă pună la îndoială, să nu își facă griji! Pentru că dacă nu-i permit să fie liberă, nu o învăț. Rămâne încuiată. Eu am fost inițial crescută cu această încuiere. Pe de altă parte, profesorii mei din Iași erau cei mai buni din lume! Noi îi aveam pe Sabin Pautza, pe Spătărelu, pe Ion Baciu, pe Tăbăcaru… Erau toți oameni iluștri, acea categorie de oameni care priveau mult mai sus, nu ajungeau să te hrănească cu lingurița sau să mai fie și agresivi pe deasupra. Urăsc agresivitatea. Am o duritate, dar agresiune nu am. Dură sunt, pentru că sunt moldoveancă (râde, n.red.).

– Participanții la ediția aceasta de Arad International Masterclasses cum vi se par?

– Super! Sunt o clasă fantastică. Cântăreți absolut minunați. Am avut de unde să aleg. Anul trecut n-am avut suficiente alegeri. Era la început, ca orice lucru la început. Dar nivelul este foarte înalt. Și mă bucură că la oricare masterclass la care merg, devin toți prieteni, pe viață. E superb. Îmi place mult să-i văd pe copii că sunt relaxați. Respectul nu poți să-l comanzi. Dacă nu mă respecți, degeaba încerc eu să te bombardez cu pumnul, cu „nu-ți dai tu seama cine sunt eu?!”. Nu. De asta spun, cu cât îmbătrânești, învață să fii bun. Să fii sensibil, să-l simți pe cel de lângă tine. Dar văd și la știri atâtea comentarii care n-au nimic în comun cu calitatea și viața!

– Posibil să fie o răbufnire a frustrărilor interioare a cuiva, un fel de răcorire pe moment, impulsivă…

– Dar ne putem răcori și cu lucruri frumoase! Să spui: uite, mie îmi place asta. Uite că există soare! O fi și nori, dar și ăia pleacă. Nimic nu stă! Și dacă strigă, nu stă! Nu te opri. Așa cum spunea Arghezi în poezie: să nu te împiedici de un ciot. Era adevărat. Noi avem atâtea lucruri în cultura noastră română. Mă duc acum în Tunisia, sunt invitată de domnul ambasador Munteanu, și vreau să fac această legătură între cultură, educație, între România și Tunisia. Noi, românii, avem așa de multe de oferit, în cultură, artă, balet, poezie, chiar și spiritualitate. Îl urmăresc pe domnul George Grigoriu, care face acele ediții televizate, unde vorbește numai de lucruri de calitate, are invitați de calitate. Sunt lucruri de analizat și de redescoperit. Elena Piccione știa despre Eliade. Și e străină. Am fost impresionată.

Avem străini care vorbesc de ai noștri, iar noi nu știm de ei… De aceea vă spun, noi ar trebui să ne vedem comorile noastre și să le promovăm. Din păcate, din cauza comunismului, încă mai plătim această dorință de ignoranță și de răutate, de bârfă.

Îmi pare rău pentru asta. Dar am să continui să militez pentru lucrurile de calitate și dacă le intră pe ureche, bine. Îmi amintesc cum un preot spunea: „degeaba vii tu în biserică, te rogi și spui că te confesezi, când în momentul în care ieși din biserică, dai cu un picior într-un câine”. Sigur că sunt multe carențe, avem multe lucruri pe care trebuie să le rezolvăm. Dar dacă nu începem de undeva, nu ajungem niciodată să facem nimic, o să rămânem doar pe tușă, plângându-ne, lamentându-ne că nu e și nu avem. În vremurile de demult, îmi amintesc că la mine în casă se mânca pâine și cartofi. Dar am murit? N-am murit. Și am ajuns aici, unde sunt. Dar nu m-am plâns. Nu am de ce. Și acum îmi place să mănânc pâine cu cartofi!

––

Într-un articol viitor, vom prezenta și interviul pe care l-am realizat cu multipremiata pianistă Norma Fisher, care este directorul artistic al London Master Classes, în a cărei subordine se află „Arad International Masterclasses”.

––

Arad International Masterclasses continuă zilele acestea, publicul fiind invitat să participe gratuit la concertele de la Filarmonica Arad, Colegiul de Arte „Sabin Drăgoi” și Casa Pianului „Jacques Faix” de pe str. Episcopiei:

19 august, ora 19:00: concert al cursanților susținut la Filarmonică;
20 august, ora 19:30: concert al cursanților susținut la Colegiul de Arte „Sabin Dragoi”;
21 august, ora 19:00: concert al cursanților susținut la Filarmonică;
22 august, ora 19:00: concert al cursanților susținut la Casa pianului;
23 august, ora 19:00: Marea finală, concert al celor mai buni studenți ai masterclass-urilor și oferirea diplomelor, la Filarmonică.

***

Cursurile „Arad International Masterclasses” au fost fondate de Călin Huma, Consulul Onorific al României la Winchester, sunt coordonate de pianista Elena Piccione și organizate de compania britanică Centrum – Education through Music, în colaborare cu Primăria Municipiului Arad, Filarmonica Arad, London Master Classes, Art In Conversation, Casa Pianului Jacques Faix, și Colegiul de Art Sabin Drăgoi, fiind sponsorizate de Capital Construct LTD și G Allegro Logistics LTD. Cursurile de perfecționare promit o experiență îmbogățitoare atât pentru studenți, cât și pentru public.

• Citește și: O seară memorabilă cu maestrul Sabin Pautza: note de neuitat și… o ploaie de bancuri · Special Arad