Cu mașina a fost altfel.
Părinții ne-au făcut nuntă ca lumea, rămânând pe urmă mai mult în lenjerie, punând banii astfel adunați la CEC. Cecul era singura instituție de acest fel, iar depunerile pentru mașină reprezentau investiția cea mai profitabilă a momentului.

Ideea era una tipic capitalistă, dar realitatea urma meandrele concretului socialist. Depuneai banii și așteptai. Doi-trei ani, dacă aveai ceva pile, patru-cinci dacă erai muritor de rând. Dar satisfacția era cu atât mai mare când primeai anunțul că te poți prezenta după mașină la unul dintre centrele de desfacere. Era ca un câștig maximizat după o investiție reușită.

Până atunci, ca un adevărat investitor sau jucător la bursă, urmăreai cursul. Apărea odată pe lună în diferitele reviste și publicații controlate de cel mai mare capitalist din țară: PCR. Era o listă cu numerele de ordine, pe baza căreia aproximai data la care ajungi la rând.

Mi-a venit rândul cam pe când mi-am procurat semicursiera Sputnik de la Șicula. Poate un pic mai târziu. Numai că situația nu se compara. Aici aveam pile. Nu mari, dar tocmai la locul potrivit. Un unchi prin căsătorie avea un amic la Oltcit la vânzări, biroul de desfacere sau cum se spunea pe atunci.

Ăsta, înștiințat că un nepot din familie e înscris și i-a venit rândul la versiunea oltenizată a minunii industriei franțuzești, și-a anunțat amicul că este un lot de mașini refuzate la export pe motive de birocrație.
Oltenii vroiau să livreze mașinile produse în noiembrie-decembrie în anul care urma. Cehii și slovacii formau pe atunci o nație.

Căpoși, așa cum îi știm din Sveik și din filmele lui Menzel, spuneau că ei vor mașini produse în anul în care se vând, așa că au rămas la fabrică câteva mii de Oltcituri superdelux, numai numele fiind românesc, restul Citröen pur și dur, care trebuiau vândute în țară.

Anunțat și pregătit de unchiul Ghiță, un as al învârtelii în condiții de socialism sălbatic, trebuia să mă prezint la fabrică, să-mi iau mașina direct de la sursă. Aveam numele vrăjit al amicului oltean care îmi deschidea Sezamul de la Craiova.

Aveam și permis de conducere, carnet, cum se spunea pe atunci, de câteva săptămâni. În afara mașinii-școală, o Dacie care în afară de volan și patru roți pe un motor nu mai avea nimic funcțional, nu mai condusesem nici o altă mașină.
M-am gândit să plec însoțit de cineva care e șofer cu experiență, cum să fac eu sute de kilometri cu o mașină nouă fără însoțitor. Am vorbit cu un coleg de la școală, totul părea aranjat până când, în ultima zi înaintea plecării, colegul, profesor de sport, de altfel, mă anunță că nu poate veni. Ceva în familie, parcă. Nenorocire.

Noroc că mai aveam un prieten. Bun, bun de tot, cel mai bun. Altul decât cel cu bicicleta, dar la fel de bun. Ăsta n-avea treabă cu sportul, stătea toată ziua prin baruri și citea oamenii.
Nu cărți, nu ziare sau reviste, oameni. Era convins că ofițerul de securitate e un fel de Sfântul sau James Bond și mai credea că cel mai important lucru în meseria asta este cunoașterea oamenilor.

Să-ți dai seama după trăsăturile feței, după mers, gesturi, ținută, îmbrăcăminte, cu cine ai de-a face. Vroia să se facă superagent de securitate și încerca să mă convingă și pe mine. Mai ales, după ce a realizat cu surprindere că sunt mai bun ca el la cititul oamenilor.

Dar asta se întâmpla în anii de liceu. Acum era în prag de divorț, lucra la Uzina de Vagoane și citea în continuare prin baruri și restaurante, pentru uz propriu, oamenii. Și n-avea permis de conducere.
„Bineînțeles”, mi-a spus fără să gândească o secundă. „În acest moment nu văd nimic mai important de făcut”, a completat misterios. Asta i-a rămas din liceu. Un aer superior și secretos de superagent capabil de orice.
Pe tren încolo a fost plăcut.

Citeam oamenii împreună după care ne confruntam concluziile. O doamnă relativ spectaculoasă, care a stat o vreme în compartiment în fața noastră, a devenit pentru mine profesoară, mamă a trei copii care mergea la Craiova să se întâlnească pe ascuns cu iubitul, el considera că era contabilă la o cooperativă de producție și se ducea să plătească dobânzile. Dar e posibil să fie cuplată cu tipul de la bancă.

De obicei el verifica situația. Avea o ușurință în a intra în vorbă, un firesc suprauman de a poza în băiat bun, un dat care, pentru mine cel puțin, îl califica în mod absolut ca superagent.
Doamna era profesoară de franceză, n-avea copii și se ducea acasă de la un simpozion pe teme de folclor. Soțul a așteptat-o pe peron cu mult înainte de Craiova.

Odată ajunși, am înnoptat la un hotel vast, dar lipsit de orice atmosferă. Vremurile erau deja crunte, și cu cât te îndepărtai de Arad păreau și mai crunte. O recepționeră speriată ne-a spus că nu există room-service. Era clar, nu erau pregătiți pentru superagenți în trecere.

A doua zi, mașina mi-a fost adusă de un angajat de undeva din adâncurile uzinei. S-a dat jos și mi-a spus: asta este. Noi doi ne uitam la ea și nu știam ce vedeam. „A!”, a strigat angajatul observând mutrele noastre, „e de la vazelină, s-a lipit praful de ea”.

A scos de undeva o cârpă și a frecat un pic capota. Într-adevăr, în mâzga aproape neagră care acoperea toată mașina s-a produs o pată albastră. Metalizată și strălucitoare ca o dimineață de vacanță la bunici.
Am pornit relativ ușor. La ieșirea din Craiova am făcut plinul, era simplu dacă îl aveai cu tine pe amicul, după care am ieșit pe șosea.

A fost fără evenimente majore. Prin localități, el, agitat, dar vigilent, cobora geamul, se apleca afară din Oltcitul negru scăpat parcă din Iad, dând febril din mâini, urlând în același timp din toți rărunchii strigăte disperate de atenționare. Era îngrozit, e clar, dar s-a purtat tot drumul ca un adevărat prieten.
Nu cred că din cauza asta, dar nu și-a luat permis de conducere nici până astăzi.