Cea mai mare spaimă pe care o aveam atunci când jucam fotbal cu băieții în curtea școlii era să ni se spună că ne smiorcăim ca fetele. Strângeam deci din dinți la goluri primite, pase pierdute, faulturi care ne dureau până-n măduva oaselor. Trebuia să contrazicem slăbiciunea sexului nostru („sexul slab”, oribila expresie din limba română care a stigmatizat existența atâtor generații de femei), să fim noi excepția care merită admirație, Zoia cea bărbată. Am început apoi să mă uit la fotbal feminin și am avut o revelație. Fetele nu se plâng. Jucătoare trântite de pământ cu forța unui tăvălug se ridică, uneori cu accidentări vizibile, și aleargă mai departe, aproape surprinse când li se acordă apoi o lovitură liberă.

Pe de o parte, desigur, fotbalul feminin e încă într-o stare de inocență pre-comercializată, în care tentația de a te zvârcoli à la Neymar e minimă. Meciurile sunt frecvent jucate pe stadioane mici, cu fani puțini, și nu sunt televizate. Dacă arbitra nu te are sub nas, nu plângi ca și Cristiano când ești atinsă de o pală de vânt, pentru că probabil nu te va observa și va lăsa jocul să curgă. Pe de altă parte, majoritatea jucătoarelor care ajung la un nivel (semi)profesionist au făcut sacrificii enorme. Unei fete talentate la fotbal nu i se aduce viitorul pe tavă, ci trebuie să lupte pentru el la fiecare pas. La nivel global, majoritatea campionatelor naționale sunt încă la nivel amator, deci multe jucătoare au și un loc de muncă, uneori cu normă întreagă. Antrenamentele trebuie decalate ca să încapă după program, și, în multe cazuri, să nu deranjeze echipa masculină a clubului. Deplasările și echipamentele nu sunt întotdeauna sponsorizate de club, istoria fotbalului feminin e plină de povești despre tricouri moștenite de la echipele masculine, spălate în chiuvetele hotelului și fete care dorm pe sponci prin cazări ieftine ca să poată juca un meci.

Până și cei mai progresivi fani de sex masculin ai fotbalului au reticențe când vine vorba de fotbalul jucat de fete și femei. E de proastă calitate, nu-i așa, uite cum pierd astea mingea și ce pase aiurea dau. Desigur, diferențele de fizic dintre bărbați și femei sunt evidente, și vor influența întotdeauna stilul de joc, ritmul și viteza. Dar, hai să fim onești, în acest caz nimeni nu ar trebui să se uite la prima divizie a fotbalului românesc sau unguresc. Mi se mai întâmplă să nimeresc, din greșeală, căutând transmisia Premier League, peste un meci din Liga 1 a Ungariei. E o experiență unică, o transă aproape zen, jucătorii înaintând cu sprinteneala unui melc spre poarta liberă, din care portarul a plecat aiurea, să cumpere zarzavaturi, iar ei, evident, ratează. Nu știu care e scuza lor, dar nu au nevoie de ea, că pe standuri au mii de bărbați la bustul gol care-i susțin aprig și se bat cu scaunele la pauză.

Mult mai relevantă e diferența extraordinară dintre fotbalul jucat de femei atunci când nu au susținere financiară și cel jucat atunci când o primesc. S-a vorbit mult despre faptul că portarii echipelor feminine sunt de proastă calitate, și cum să nu fie, când abia în ultimii ani s-au introdus practici coerente de a alege fete înalte în poartă și de a le oferi un antrenament specific pentru rolul de portar. Atunci când s-a observat că jucătoarele tind să aibă mai multe accidentări la ligamentul cruciat s-a ajuns imediat la concluzia, facilă, că e o nouă deficiență a organismului feminin. Abia după ce s-au făcut niște cercetări științifice mai atente s-au descoperit lucruri care trebuiau să fie la mintea cocoșului. Femeile, având un centru de echilibru diferit de cel al bărbaților, sunt ajutate de pantofi de fotbal gândiți special pentru ele, nu doar numere mai mici ale pantofilor bărbătești. Femeile, surpriză, au un ciclu menstrual care le influențează elasticitatea musculaturii și a încheieturilor, deci e important să și-l monitorizeze și să se hrănească corespunzător, pentru a contracara eventualele deficiențe nutritive apărute pe bază hormonală. Când Arsene Wenger a revoluționat meniul Arsenalului, ajungând la concluzia, șocantă, că e mai bine să mănânci legume și fructe în loc de cârnați scăldați în bere, a fost numit un profet al fotbalului modern (ceea ce a și fost). Nutriționistele care sunt preocupate de particularitățile organismului sportivelor sunt însă niște mofturoase. Minus nemțoaica Mona Nemmer, care și-a pus talentul la încercare pentru propășirea rezultatelor Bayernului lui Guardiola și ale Liverpoolului lui Klopp.

Un alt aspect interesant al fotbalului feminin e tactica, sau, mai bine spus, lipsa de tactică vizibilă în jocul echipelor mai puțin experimentate. Chiar și la aceste Europene e încă evidentă preponderența jucătoarelor ofensive, și mai ales a atacantelor, în condițiile în care multe echipe de elită ale fotbalului masculin aproape că au abandonat folosirea unui vârf clasic. Pentru înțelegerea acestui fenomen, recomand microbiștilor excelentul volum de istorie a tacticilor în fotbal scris de englezul Jonathan Wilson, Inverting the Pyramid. Ideea de bază a lui Wilson, pe care o dovedește metodic, este că fotbalul (masculin) a început ca o piramidă cu vârful în jos, unde toată lumea ataca, și a ajuns o piramidă cu vârful în sus (de aici inversiunea piramidei), unde baza e formată de fundași, numărul atacanților scăzând în timp, odată cu profesionalizarea și comercializarea sportului, în care înfrângerile surprinzătoare, aproape firești pentru o echipă gândită eminamente să înscrie, devin din ce în ce mai riscante din punct de vedere competitiv și financiar. Ori, istoria fotbalului masculin studiată de Wilson începe în a doua jumătate a secolului 19, iar cea a fotbalului feminin organizat, în a doua jumătate a secolului 20. E vorba deci despre o sută de ani de diferență, ponderată, evident, de lecțiile învățate deja de sportivele care au urmărit, inevitabil, varianta masculină a sportului. Ideea de bază rămâne însă neschimbată: una e să te uiți, și alta e să joci.

Problema arbitrajului trebuie înțeleasă și ea în același context: nu poți fi arbitră bună fără experiență. Dacă vrem arbitraje coerente din start, și trimitem arbitrii experimentați la meciurile feminine, arbitrele nu vor avea șansa să învețe din propriile greșeli. Cele câteva femei care au ajuns să arbitreze meciuri în competiții masculine au fost și sunt excelente, dar orice decizie chestionabilă (fenomen, nu-i așa, de neîntâlnit la colegii lor de sex masculin) va fi comentată în contextul sexului oficialei. E totuși îmbucurător că mondialul masculin din acest an va avea trei arbitre principale: japoneza Yoshimi Yamashita, franțuzoaica Stephanie Frappart, considerată de mulți unul dintre cele mai consecvenți și coerenți oficiali din circuitul european și rwandeza Salima Mukasanga, al cărei coc sublim l-am admirat în timpul turneului Afcon din iarnă, când a oficiat cu un calm netulburat un meci dificil între Zimbabwe și Guinea, unde, în mod surprinzător, jucătorii dădeau dovadă de o învolburare de emoții neadecvată, s-ar zice, sexului de care aparțin.

Campionatul European din acest an, care debutează pe 6 iulie cu meciul de deschidere Anglia-Austria, disputat cu casa închisă pe Wembley, pare deja unul istoric. Interesul presei este unul fără precedent, s-au vândut un număr record de bilete, iar competiția este promovată puternic în țara organizatoare și nu numai: este primul turneu feminin cu un album Panini. Istoric, dar nu și în România: deținătoarea drepturilor de transmisie este TVR, care, în buna tradiție a ignoranței, nu va transmite meciurile din grupe. Pentru cei interesați, rămân alternativele canalelor vecine și prietene: M4 în Ungaria, RAI sau TVE, de asemenea, un număr de meciuri poate fi vizionat în streaming pe canalul oficial UEFA. Iar dacă preferați să vă uitați cu un minim necesar de cunoștințe, iată și un ghid rapid al competiției.

Istorie și format. Două turnee europene feminine s-au disputat în 1969 și 1979, ambele organizate în Italia, sub egida Federației locale, deci nerecunoscute ca competiții oficiale. Primul turneu european organizat de UEFA a avut loc în 1984 și a fost câștigat de Suedia. Din 1987, turneul are loc în ani impari, pentru a nu coincide cu Europenele sau Mondialele masculine. În prima fază,  turneul s-a disputat din doi în doi ani, iar din 2001 are loc la fiecare patru ani, pentru a da loc Mondialelor, în aceeași secvență ca și competițiile masculine. Cele mai multe titluri, opt, sunt deținute de Germania, Norvegia are două titluri, Suedia și Olanda unul, cel mai recent, câștigat de leoaicele portocalii pe teren propriu în 2017.

Turneul disputat în acest an, par, veți remarca, este de fapt cel programat pentru 2021, devansat din cauza covidului. Teoretic, turneul s-ar fi putut disputa și anul trecut, dar UEFA a luat decizia de a-l amâna pentru a evita suprapunerea cu Europenele masculine, devansate și ele. Cele 16 echipe participante sunt împărțite în patru grupe, din care primele două se califică pentru sferturi. Portugalia a înlocuit pe ultima sută de metri Rusia, descalificată din orice competiție UEFA în urma invaziei Ucrainei, iar Irlanda de Nord e la prima apariție la un turneu final. România a ocupat locul trei în grupa de calificare , în spatele Belgiei și Elveției, dar înaintea Croației și Lituaniei, ratând astfel participarea la turneul final. O tragere la sorți mai favorabilă pentru un turneu viitor (echipele feminine sunt încă foarte clar delimitate între țările cu tradiție și cele fără) ar putea însemna o calificare de importanță crucială pentru echipă, mai ales în contextul în care echipele din estul Europei sunt aproape absente din competițiile majore. România va fi totuși reprezentată la turneu de două arbitre, „centrala” Iuliana Demetrescu și arbitra de linie Petruța Iugulescu.

Gazda turneului este Anglia, dintre cele 10 stadioane pe care vor avea loc meciuri, două sunt cu capacitate de peste 70000 de spectatori: Wembley și Old Trafford, și alte trei cu capacitate de peste 30000: Bramall Lane din Sheffield, St Mary’s din Southampton și AMEX din Brighton. Viteza aproape amețitoare în care a crescut fotbalul feminin în ultimii ani este dovedită de faptul că restul stadioanelor sunt considerate cam neîncăpătoare acum, deși erau încă acceptabile în momentul candidaturii Angliei la organizarea turneului, în condițiile în care varianta feminină a Clasico-ului s-a disputat în acest an, pe Camp Nou, cu un număr record de 91600 de spectatori.

– Va urma –