Ascultătorii fideli ai postului Radio România Actualități îl știu, cu siguranță, pe Gabriel Basarabescu, unde este producător și realizator de emisiuni, dar totodată, Gabriel Basarabescu este un nume cu greutate și în lumea teatrală, fiind compozitor, orchestrator și muzician interpret cu un CV deosebit de bogat în teatrul românesc, laureat chiar cu un Premiu UNITER pentru muzică de teatru, în anul 2011. La începutul lunii iunie a acestui an a fost prezent la Arad timp de o săptămână, pe de o parte pentru că a fost membrul juriulului la Festivalul Underground și, pe de altă parte, pentru că a susținut, tot în cadrul acestui festival, un workshop de compoziție și ilustrație muzicală a proiectelor de teatru, sau, cu alte cuvinte, un atelier de soundtrack (despre care puteți citi mai multe aici).

Precum în cazul Gianinei Corondan (de asemenea, membru al juriului festivalului Underground), am profitat de ocazie pentru a realiza un interviu cu Gabriel Basarabescu, temele abordate fiind însă concentrate doar parțial, în primul sfert al interviului, pe Festivalul Underground, pe teatru și pe atelierul de soundtrack.

Pe ceea ce am insistat să punem accentul în acest interviu a fost fenomenul Fake News și poziția presei din România în raport cu dezinformarea, în special cea pro-rusă, dat fiind faptul că omul de radio Gabriel Basarabescu este unul dintre jurnaliștii români care și-au asumat această luptă în numele adevărului, în încercarea de a contracara avalanșa de minciuni și propagandă. Inevitabil, au fost aduse în discuție și dificultățile de care se lovește astfel presa din România, cenzura și autocenzura, precum și diferențele dintre presa privată și cea de stat, sau chiar presa de nișă, specializată pe demontarea Fake News, și presa militară:

– Câteva impresii personale, mai întâi, despre cum a decurs workshop-ul. Ați descoperit „talente nebănuite”, viitori compozitori la Arad?

– Workshop-ul a fost, pentru mine, peste așteptări. Nu spun acum că am avut niște așteptări foarte rele, dar erau modeste și normale. De ce au depășit așteptările? Pentru că oamenii pe care i-am întâlnit sunt extrem de pasionați și fac acest lucru cu drag. M-am gândit că o să vină niște oameni care vor avea doar curiozitatea de a afla ceva nou și de a avea cunoștințe în această direcție. L-am găsit pe Victor Ciobanu, un om care nu numai că e poliinstrumentist, dar atinge niște zone pe care eu, cel puțin, le știam doar din cărți sau din documentare. N-am avut până acum alături de mine un instrumentist care să cânte la instrumente indoneziene, dar am avut plăcerea de a-l întâlni aici. El, evident, nu știa zona aceasta de soft pe care o prezint eu, dar am putut să combinăm extraordinar de bine autenticitatea produsului live cu șansele pe care ți le dă o supraimprimare, o postprocesare. Deschide alte universuri, iar această combinație este extrem de fericită pentru că foarte mulți în muzica electronică lucrează numai cu instrumente digitale și atunci rezultatul este mai sec. Cealaltă participantă este o fetiță de 9 ani, care a venit, evident, cu mama ei. N-am plecat de la ideea că o să creez o egalitate de informații între un tânăr de 35 ani și un copil de 9 ani, dar plecând de la ideea că mama ei a fost aici, am aflat după aceea cu uimire că și tatăl ei este foarte pasionat. Mi-am dat seama că ceea ce spun, chit că nu înțelege copilul, înțeleg părinții și mai târziu o să-i poată explica. Mai mult decât atât, fetița Noa e realmente talentată, are puțin nevoie de o coordonare, dar talentul este absolut cert, adică are ritm, are acuratețe melodică, are bucuria de a nu considera o corvoadă faptul că face muzică și deja eu zic că e un punct de plecare pentru a realiza lucruri bune. Eu zic că le-am deschis cât de cât o portiță către zona asta tehnică, combinată cu partea artistică. N-am încheiat aici tot, când o să ajung la București o să le trimit fiecăruia câte un curs de Cubase, 26 de filmări de 15 minute, iar prin AnyDesk, un program de „remote”, ne putem lega virtual. Dacă vor avea întrebări, chiar cu mare plăcere, o să intrăm de pe un computer pe altul și o să le mai arăt ce și cum.

Pentru mine a fost interesantă acum partea asta a doua a întrebării, pentru că, iată, am descoperit pe viu instrumentele astea etnice, pe care, precum am spus, nu le știam decât din teorie sau din imprimări.

Foto: Gabriel Basarabescu, Facebook

– Pe lângă workshop, faceți parte și din juriul festivalului*. Ce spectacole ați văzut și v-au impresionat? (* interviul a fost făcut când Festivalul Underground – ediția a XIV-a, 31 mai – 9 iunie, era încă în desfășurare)

– Aici s-ar putea să par subiectiv, dar ce consider, până în momentul de față, că este pe locul 1, 100%, este spectacolul de miercuri seara, a Theodorei Herghelegiu, cu acei doi instrumentiști, cu acordeonistul și cu flautistul (n. red. – „Tango în III”). Și din punct de vedere actoricesc a fost foarte bun, dar combinat cu acești doi muzicieni a ridicat spectacolul peste orice așteptare. Mi-a plăcut foarte mult și spectacolul Maiei Morgenstern (n. red. – „Povestiri culese”) și… pare puțin delicat, dar, sincer, la fel de mult aș numi-o pentru a doua oară pe Theodora Herghelegiu, cu celălalt spectacol (n. red. – „Voyager”), nu pentru că îmi e prietenă, ci pentru că realmente m-a uimit și ca regie, iar când am aflat că este și textul ei, mi s-a părut absolut excepțional. Au fost și lucruri puțin așa… dar cred că nu are rost să vorbim despre cele care nu m-au încântat foarte tare, e mai important să vorbim de cele care mi-au plăcut.

– Sar acum la un subiect radical diferit. La radio, sunteți implicat în informarea corectă a publicului și în combaterea campaniilor de Fake News. Într-un interviu ați spus că „În momentele de criză, lumea caută seriozitatea postului public de radio”. Asta în urmă cu 4 ani, deci în 2020, la începutul pandemiei. De când Rusia a invadat toată Ucraina, fenomenul Fake News a scăpat, parcă, de sub control. Credeți că este o luptă cu morile de vânt?

– Nu ar trebui să fie o luptă cu morile de vânt. Eu zic că, într-un fel, Putin ne face și niște servicii, pentru că, sper eu, din ce în ce mai multă lume va înțelege că dacă vrem să n-o luăm razna, dacă vrem să nu pierdem ceea ce ni se pare că e câștigat definitiv, adică libertatea și, într-un fel, bunăstarea pe care o avem acum în Uniunea Europeană, ar trebui să ne uităm mult mai atent la ce înseamnă Fake News. De ce spuneam acum patru ani că lumea caută seriozitatea posturilor publice? Am avut confirmarea asta adusă de Robert Schwartz, care pe vremea aia era directorul Deutsche Welle, și el spunea că, sigur, posturile comerciale sunt mai apetisante poate când mergi în vacanță cu mașina, pui o muzică ș.a.m.d., dar când auzi că s-ar putea să pice o bombă lângă tine sau când e un atentat, Doamne ferește, undeva, sau nu știu, sunt diverse vulnerabilități, parcă nu-ți vine să te duci neapărat numai la posturile cu „bigibele”, ci să te duci la un post care, la prima vedere, nu îl considerai apetisant, dar e mult mai sigur în informații. Și s-a dovedit și în Germania, s-a dovedit asta și în Franța, la italieni, o bună parte din posturile RAI încep să capete credibilitate și prin notorietatea pe care o au, pentru că toate posturile astea au peste 60-70, poate 80 de ani… noi (n. red. – Radio România) avem aproape 97-98 de ani… deci și prin vechime, dar și prin seriozitate. Făcea cineva o comparație care-mi place: sigur că ne place o șaorma sau un hamburger, dar mâncarea aceea pe care o face mama sau bunica, pe termen lung, e foarte bună și foarte sigură, nu ne dă dureri de stomac, nu ne dă dureri de cap. Cam așa e și cu posturile publice într-un fel. Poate nu foarte apetisante, dar mult mai sigure într-o lume nebună, în care nu știm ce-i stânga, ce-i dreapta și tindem să fim mai manipulați din minut în minut.

„E loc de mai bine!”

Foto: Radio România Muzical

– Într-un sondaj realizat în 2022 la nivel european a reieșit chiar acest lucru, că radioul este cel mai de încredere canal media, inclusiv în România. Evident, trebuie să fie vorba aici de radioul public, nu de posturile comerciale. Dar care este media de vârstă a ascultătorilor postului public în România și, poate și mai important: are radioul public libertatea de expresie dorită, fiind sub controlul Parlamentului?

– Bun, prima parte: vârsta. În România, și nu numai în România, în general în Europa – și mă refer aici, fiindcă chiar știu, la Germania, la Franța, la Marea Britanie, Italia, Spania… nu știu ce e în țările nordice, dar nu cred că e altceva – se ascultă postul public după 25-30 de ani. Deci cine speră să aibă audiență mare cu postul public la teenageri, vede cai verzi pe pereți. Și cred că nici nu e normal, pentru că e o vârstă la care ai nevoie de altceva. Nu poți să pui un puști de 14-15 ani să umble neapărat în papion și cu pantofi de lac. Poți să-l faci, dar e ușor pătrat în triunghi. Pe de altă parte, este o preocupare proastă și văd că cei din occident au început masiv să renunțe la ea, sper să renunțăm și noi, de a câștiga public cât mai tânăr cu posturile publice. Adică, vezi Doamne, „hai să atragem tineretul!”. După părerea mea, este o direcție greșită. Pentru că nu ăsta e scopul nostru. Scopul nostru este, evident, să dăm știri corecte pentru toată lumea. Mă rog, eu spun despre dorința lor de a veni spre postul public, dar asta nu înseamnă că noi nu ne adresăm tuturor. Dar ideea de bază a unei știri, precum am spus un pic înainte, e să fie corectă, dar nu foarte apetisantă, poate, prin lipsa de tam-tam ș.a.m.d.

În ceea ce privește libertatea de expresie, de exprimare, libertatea ideilor, îi putem spune în mai multe feluri, în mod practic… e complexă… și râd, pentru că mă gândesc la chinezii care, când vor să spună totul și nimic: „e o situație complexă”. Ce vreau să zic, lăsând gluma la o parte: sunt foarte multe cazuri, în care nu atât cenzura îl va opri pe cineva să abordeze un subiect sau să-l atingă, ci autocenzura. De multe ori e mai gravă și mai complicată autocenzura decât cenzura, din varii motive. Din dorința de a avea un job liniștit, din dorința de a urca mai repede, poate, în ierarhie, din nesiguranța pe care unii o pot avea, prin necunoașterea meseriei – și asta poate fi o formulă de „stat cuminte”, ca să spun așa. Pe de altă parte, mi-e foarte complicat de spus într-un context în care, sigur, suntem în Uniunea Europeană, avem avertizorul de integritate, avem niște pârghii prin care se pot regla niște posibile derapaje. E foarte greu să spunem „e vina cuiva”. Sunt, într-adevăr, niște latențe indiscutabile, din punctul de vedere al incisivității instituțiilor publice, dar asta nu este doar o problemă românească. În general – și cred că undeva e bine –, posturile publice, posturile naționale trebuie să aibă o anumită atenție în abordarea unor subiecte: cele 3 surse de controlat sunt absolut obligatorii. Sigur că în presa privată, de multe ori, poți să vii cu o știre bombă, o știre care nu și-ar găsi locul la radioul sau la televiziunea publică, nu din frica de a atinge așa ceva, ci din dorința de a avea garanția veridicității acelui subiect.

Sigur, pe de altă parte, n-o să mă ascund, este și un anumit control politic, cum ai formulat în întrebare. Controlul politic nu este atât asupra conținutului, sau nu ar trebui să fie asupra conținutului, cât asupra potențialelor derapaje. Deci exact invers. Sunt consilii de administrație, care sunt, practic, un fel de mici parlamente, pentru că sunt reprezentările politice ale tuturor partidelor în acest consiliu de administrație, plus reprezentanții salariaților. Și eu am o experiență a unui astfel de consiliu de administrație, în mandatul care s-a încheiat acum, parcă, doi ani. Am fost și eu, timp de trei ani și jumătate. N-am fost chiar 4 ani, a căzut mai repede, dar am văzut ce înseamnă asta și am înțeles ce ar trebui să facă un astfel de consiliu. Ei bine, tocmai datorită faptului că sunt reprezentate toate partidele, ar trebui să aibă capacitatea de a trage semnale de alarmă pentru eventuale derapaje. Acum… felul în care se întâmplă lucrurile astea, știm foarte bine că e… complex, ca să continui această „idee chinezească” de „și bine, și rău, peste tot”. E evident că e loc de mai bine, dar pe de altă parte, nu cred că cineva poate să vină să spună că a fost obligat să spună un anumit lucru. Revin la acea eventuală autocenzură și spun că de foarte multe ori, când e ocolit un subiect, când e menajat un subiect, e foarte mult din proprie inițiativă și nu neapărat dintr-un ordin dat cu buzduganul. S-au mai rafinat lucrurile, ca să zic așa, și se merge mult mai mult pe alte zone. Dar repet, per total, eu cred că notorietatea celor 90 și ceva de ani pe care-i avem, ne obligă. Și am colegi absolut onești. Sigur, ca peste tot, în orice societate, și în instituțiile publice sunt lucruri mai bune sau mai puțin bune, dar per total, eu pledez pentru ideea de radio public, pledez pentru curajul de a face – de ce nu? – și investigații. Uite, ăsta e un domeniu care, din păcate, radioul public și în televiziunea publică lipsește și e preluată doar de presa privată, de oameni ca Ovidiu Vanghele sau mulți alții care își asumă acest lucru, dar eu sper că atâta vreme cât o să mai fiu și eu în aceste posturi publice, să mai prind revenirea unor investigații, a unor anchete, făcute pe bune, adânc, și cu posturile publice. În momentul de față, din păcate, însă, recunosc că nu se întâmplă. E loc de mai bine!

„La marea masă a celor întoxicați nu ajung lucrurile astea, nu sunt tentante pentru nenea Ion sau tanti Viorica, Lenuța, Bibilica, nu contează numele”

– De la invazia Ucrainei încoace, mai multe site-uri de știri din România au implementat rubrica „Fact Check” (inclusiv Special Arad) și au apărut și mai multe publicații specializate pe demontarea Fake News. Ați observat o relativă diminuare a fenomenului, ori avalanșa de Fake News găsește mereu pârghii noi, eventual, de underground, ca să manipuleze? Cum ar fi TikTok sau fostul Twitter, „masacrat” efectiv de Elon Musk, de când l-a transformat în X…

– Personal, nu cred în utilitatea la nivel larg în cadrul societății a site-urilor. Să mă explic: nu pentru că ele n-ar fi bune, nu pentru că n-ar fi utile, ci pentru că, în general, pe acest gen de site-uri ajung cei care oarecum sunt deja convinși. Cei care au dubii, cei care au niște convingeri contrare lucrurilor pe care vor să le indice cei care luptă cu Fake News nu prea intră pe aceste site-uri și de aceea iarăși ajung la posturile publice, posturi care intră în casele foarte multor români, și la țară mai ales, și știm bine că în general zonele paupere, zonele îndepărtate sunt zonele care cad cel mai rău victime. Nu spun că în orașe n-ar fi, dar și în Republica Moldova, știu bine ce se întâmplă acolo, propaganda rusească prinde foarte bine, foarte puternic la sate, iar posturile publice, trebuie să recunoaștem, intră în marea majoritate a caselor. Totodată, e importantă ora la care poate fi difuzată o astfel de emisiune importantă, pentru că omul potențial influențabil este omul care muncește dimineața și după 5-6 după masa nu-i mai pasă, numai să apuce să se ducă să se documenteze împotriva Fake News nu prea o face. De asta spun, eu, personal, nu cred în site-urile astea. Nu înseamnă că ele nu trebuie să existe pentru cei care au semnul de întrebare sau dorința de a afla! E foarte bine să aibă de unde, dar cred că lupta principală trebuie dusă, din punctul ăsta de vedere – e părerea mea – de către posturile publice. E o obligație a noastră s-o facem și, din păcate, trebuie să recunosc că așa cum aș vedea eu lucrurile, o facem cam la nivel de 30%.

– Când spuneți site-uri vă referiți la presa privată, care face același lucru…

– Compensează presa privată de multe ori! Dau un exemplu, Digi24, care face mult mai multe lucruri în comparație cu ce facem noi la nivelul celor 24 de ore. Există și la Radio România, există și la TVR momente bune, dar nevoia ar fi să fie o treabă constantă, nu din când în când. Digi, de exemplu, este o astfel de structură privată, care într-adevăr e foarte bine angrenată, implicată în această luptă împotriva întoxicărilor rusești.

– Nu știu ce să spun despre Digi24… dar eu mă refeream în primul rând la câteva site-uri precum antifake.ro, factual.ro sau veridica.ro, ori chiar site-uri de știri care nu sunt exclusiv pe nișa Fake News, dar tratează și astfel de subiecte, cum ar fi și Recorder…

– Cei de la Recorder sunt OK când ies și prezintă un material, dar foarte puțină lume dintre cei care sunt convinși că rușii sunt buni sau că populiștii sau naționaliștii sunt buni s-ar duce să se documenteze acolo. Doar când apare un scandal, asta vreau să spun. Nu sunt site-uri la care oamenii se duc de bună voie. Trebuie să-i aduci tu, să-i agăți. Veridica, iarăși, este al unor prieteni, îi cunosc foarte bine, o parte sunt din Radio România, Cătălin Bomboș, Marian Voicu din TVR și Marin Gherman, el este odată la 2-3 săptămâni și în emisiunile mele… sunt oameni de calitate, cu un discurs absolut logic și sănătos, dar din păcate, la marea masă a celor întoxicați nu ajung lucrurile astea, nu sunt tentante pentru nenea Ion sau tanti Viorica, Lenuța, Bibilica, nu contează numele. Nu mi-i închipui ducându-se la Veridica.ro sau pe Recorder.ro să se uite. De asta spun că e nevoie de o altă formulă prin care să intrăm și în casele acestor oameni, care au deja idei preconcepute. Asta nu înseamnă că nu sunt bune, repet! Fără ce a făcut Recorder sau fără ce fac cei de la Veridica și mulți alții, multe lucruri poate nu s-ar devoala, dar problema e ce facem cu marea masă de întoxicați. Nu așa o rezolvăm! Și aici, posturile publice, din păcate, au încă niște latențe și ar fi tare bine dacă ar compensa această lipsă.

– Corect, dar ca să continui ideea, mai sunt și alte site-uri generaliste, PressOne, de exemplu, sau G4Media, care au, de asemenea, rubrici „Fact Check”. Până și site-ul nostru, Special Arad, deși e un site local, are o astfel de rubrică. Deci cumva tot acolo ar fi publicul țintă, sau inclusiv acolo, precum publicul posturilor publice. Acestea nu sunt de nișă, sunt site-uri cu știri și teme generale, dar care acoperă și partea asta, subiectul dezinformării. Presupun că e un lucru bun…

– Nu că e bun, e foarte bun! Îl salut și din suflet spun, am tot respectul pentru munca voastră și tuturor care fac lucrurile astea. Marea mea preocupare, pe care am constatat-o și din interacțiunile neplăcute pe care le am, la rândul meu, cu diverși… să le zicem „întoxicați”, că n-or fi neapărat pro-ruși, dar plecați pe căi greșite, îmi dau seama de un singur lucru: nu îmi e foarte clar prin ce mijloace, prin ce canale, prin ce unelte am putea ajunge spre ei pentru a-i convinge. Asta e singura diferență între ceea ce spui și ce spun eu. Nu că lucrurile astea nu sunt bune, ci nu-i văd pe acești oameni întoxicați venind de bună voie să-și deschidă mintea și să zică „A!, Uite, bă, care-i adevărul! Eu am fost păcălit”. Nu cred că or s-o facă! Sigur că atunci îmi e și mai greu să spun ce ar trebui făcut. Și ceea ce fac eu la 12 noaptea – cu foarte mulți invitați, inclusiv cu Marin Gherman sau cu oameni din presa militară, deci oameni deasupra oricăror dubii, care nu sunt întoxicați de ruși ș.a.m.d. – sunt lucruri foarte importante. Sunt la fel de conștient că ceea ce facem noi e oarecum o chestie de nișă, din păcate. Ar trebui la ore de prânz să avem astfel de emisiuni. Pe posturile publice, pentru că omul când vine de la câmp, ca să dau un astfel de exemplu, atunci deschide aparatul de radio sau de televiziune. Atâta vreme cât nu o să avem asta, deja va continua această forță a întoxicărilor. Ce faceți voi, ce fac și eu, ce fac și alții e minunat, dar insuficient față de forța pe care o au ei. Pentru că ei întoxică 24/24 și la ore de „prime time”, din păcate pentru noi.

Foto: Agenția Media a Armatei

– Mai e și reversul medaliei, din păcate. Adică încercarea de a demonta Fake News pro-ruse este catalogată de unii ca fiind propagandă europeană sau occidentală. Ce părere aveți despre acest lucru?

– În primul rând depinde de contextul în care reușim să stăm de vorbă cu ei. Dacă am reuși să îi punem față în față, dacă le-am da și o platformă… pentru că în general mulți sunt curajoși pe rețelele sociale, unde nu li se știe numele, se ascund și sunt un fel de Schwarzenegger în spatele dulapului. Dacă i-am scoate dincolo de umbră, să se vadă cu nume, cu prenume, cu tot și să-și spună gândurile, cred că ar fi deja un pic mai reținuți. Să presupunem că avem în față un astfel de om. Uite, apropo, despre Ucraina se întreabă unii „De ce nu vrea Ucraina pace?”. Am dat acest exemplu și la mine în emisiune și am spus așa: păi, domnule, stăm într-un bloc, în blocul ăla e o familie care nu atacă pe nimeni, căreia i se sparge ușa, intră niște golani peste ea, îi bat, le fură lucruri din casă, o violează pe mama, pe bunica, pe pisică ș.a.m.d., după care se așează pe canapeaua din sufragerie și spun „hai să ne împăcăm acum!”, iar ăia care au fost violați și furați zic „da, hai să ne împăcăm, un cântec vesel să cântăm!”. L-aș întreba pe ăla care e pro-Rusia, el dacă ar păți așa ceva, s-ar împăca? I-aș pune întrebarea asta și aș vrea să-l privesc în ochi.

„În loc să ne supărăm pe cei care au făcut aceste malversațiuni, noi ne supărăm pe Uniunea Europeană, care ne-a dat banii! Este ușor stupid”

– Am mai observat o altă problemă legată de Fake News. A devenit o etichetă uzitată și uzabilă, de multe ori greșit. În primul rând, pentru că lumea nu prea înțelege exact ce înseamnă „Fake News”. Se confundă termenul de „False News” – știre falsă, care poate să fie din greșeală, din omitere, din surse proaste etc. și „Fake News” – dezinformare efectivă, intenționată. Presa se află într-o situație delicată din această cauză, pentru că se generalizează. Iar cei care au convingerile lor unilaterale, cataloghează ca fiind răspânditori de Fake News inclusiv site-urile care încearcă să demonteze dezinformările…

– Fake News, în stricta sa definiție pleacă întotdeauna de la ceva adevărat. Deci niciun Fake News care „se respectă” nu este minciună. Fake News pleacă de la un procent de 20-25 % adevăr și răstălmăcește acel adevăr în direcția în care vrea cel cu intenții rele. Niciodată n-o să vedeți un Fake News care pleacă de la o minciună totală. Spre exemplu, „cei care ne vor răul, sunt marțieni”. Nu, se spune că „cei care ne vor răul sunt cei din Uniunea Europeană”, uniune care există. Problema este ce înseamnă acest „ne vor răul”? „Ne vor răul” pentru că nu ne lasă să furăm? Adică ne ordonează în momentul în care ne dau fonduri europene? Pentru că dacă primești niște bani, tre’ să vezi nevoile țării, nu nevoile unui grup. Sigur că grupul o să spună „Uniunea Europeană e rea”. Tre’ să fim atenți să vedem ce înseamnă, astfel, Fake News. Spre exemplu, dacă cei ce ne citesc acum și sunt împotriva Uniunii Europene, ar ști câte miliarde de euro au intrat în România din 2007 și până acum și, totodată, ar fi bine ca cei care le-ar spune cifra, să spună în mare parte și spre cine s-au dus! Pentru că, din păcate, pe lângă lucrurile pe care le simțim cu toții, o foarte mare parte din bani s-au dus în pensiuni private, în afaceri private, în întăriri de firme care sunt controlate de diverse zone politice. Și atunci, automat, în loc ca banii aceia să fie pentru bunăstarea noastră, a tuturor, s-au dus doar spre unii. Păi, în loc să ne supărăm pe cei care au făcut aceste malversațiuni, noi ne supărăm pe Uniunea Europeană, care ne-a dat banii! Este ușor stupid.

Mai mult decât atât: PIB-ul României, din 2007, de când am intrat în UE, a crescut cel puțin de trei ori. Sunt anumite statistici, pe anumite repere economice, care vin și spun că anumite jaloane au crescut de 50, alții spun că de 100 de ori. E aproape amețitor, dar lucrurile sunt reale. Sigur că pentru cineva care stă la țară, care are probleme, care n-are poate bani pentru niște lemne pentru iarna care vine, cifrele astea sau faptul că PIB-ul țării a crescut de trei ori nu îi ține de cald. Pe de altă parte, pe mulți i-a uimit că nivelul nostru de trai a depășit nivelul de trai din Ungaria, țară la care noi, până acum niște ani, ne uitam cu uimire. Asta nu înseamnă că toți românii o duc extraordinar de bine. E vorba de niște statistici la nivel general. Problema, din păcate, este că nu avem răbdarea pe posturile publice, pe posturile în general de audiență națională, și aici includ și privații, n-avem răbdarea să explicăm oamenilor, pe înțelesul tuturor, aceste lucruri. Lucrurile sunt atât de palpabile, atât de clare. Sigur că și Fake News funcționează până în momentul în care reușim să găsim formulele prin care să le explicăm.

Sigur că e greu. Și Fake News nu e numai la noi. Astfel de narațiuni, precum „Uniunea Europeană e rea și ne fură banii”, a dus și la Brexit. Știm bine că, în Marea Britanie, de asta s-a votat ce s-a votat, pentru că „banii noștri, banii britanicilor erau folosiți de Uniunea Europeană și dacă blocam acele scurgeri, acele hemoragii, noi am fi construit spitale și de toate”, a spus domnul Farage – sau Făraș, cum îi spun eu, că-i pe făraș. Vrea să revină acum, auzind că Trump are oareșce probleme și se aude că ar vrea să revină în Marea Britanie. Deci sunt astfel de mincinoși ca Nigel Farage, care a doua zi după votarea Brexit-ului a venit și a spus „dar eu nu am garantat ceea ce am spus. Erau părerile mele!”. Numai că n-a spus „v-am mințit pe față”. Iată, nu putem să bănuim poporul britanic că n-ar avea o cultură de sute de ani, poate de mii de ani a democrației, căci Magna Charta la englezi a fost, multe lucruri la englezi au fost, în presă, ca să dăm un exemplu, ar fi BBC-ul… și totuși, pentru a contracara Brexit-ul, BBC n-a făcut mai nimic. Eu spun, și nu numai eu, dar eu îmi asum asta, că e o rușine cum s-a comportat BBC-ul în pregătirea Brexit-ului și, după părerea mea, în momentul ăsta, nici măcar n-ar mai trebui luat ca exemplu de presă. Deci au și alții faliții lor, dar asta nu înseamnă că dacă au și alții, noi suntem scuzați cu ceea ce avem.

„Suspiciunea dintre presa publică și presa privată este catastrofală”

Dar e foarte perversă, foarte puternică treaba asta cu Fake News. Nimeni nu cred că are o rețetă magică cum s-o contracareze și înțeleg că și voi vă luptați aici, ai dat și nume de site-uri sau jurnaliști independenți care se luptă, eu vin și spun că și noi, din presa publică, ar trebui să ne dăm mâna unii cu alții, doar că suspiciunea dintre presa publică și presa privată este catastrofală, unii se uită urât la ceilalți. Asta e cam același lucru cu teatrul public și teatrul independent, iar din această suspiciune pierde toată lumea. Dacă există un teatru public sau o presă publică puternică, cu siguranță va ieși și un teatru independent și o presă independentă puternică. Mă rog, lucrurile sunt un pic mai complicate, nu o dată s-a încercat revenirea unei structuri de breaslă. Te anunț cu durere că sunt foarte multe orgolii, chiar ale unor oameni foarte onorabili. Nu am eu ce căuta în treaba asta… și n-are rost să dăm nume, că se știu… și de asta ne-mpușcă separat. Ar fi tare bine să avem și solidaritatea de a fi împreună, de a avea un strop măcar de încredere unii în alții și cred eu că „nene răi”, ca să zic așa, ar fi mai puțin puternici. Dar dacă fiecare ne credem jupân pe tarlaua noastră și n-avem nevoie de colegii de breaslă, devenim mai puțin puternici, mai vulnerabili. Am încercat și am strâns vreo 5-6 coordonatori de proiecte inclusiv dintre cele pe care le-ai rostit, unii au răspuns cu foarte mare bucurie, au fost însă și alții care s-au purtat în așa fel că, până la urmă, s-a dus pe apa gârlei. Am încercat să refacem Clubul Român al Presei, chiar dacă nu s-ar fi numit așa, ci i s-ar fi spus „Noua Societate Liberă a Noilor Jurnaliști din Noua…” nu știu, nu contează asta, contează că era o structură de breaslă, care să se apere și în momentul în care un jurnalist era atacat, mi se pare foarte normal să existe și în România, din nou, o structură care să-l apere. În momentul de față nu există. A fost gândită ca o structură de presă din care să facă parte cât mai multe structuri independente, naționale, cum or fi, dar care să aibă, dacă vrei, ca la NATO, un fel de Articolul 5, dacă cineva este atacat, ceilalți toți trebuie să-l apere.

– Mai devreme ați menționat presa militară în contextul fenomenului Fake News, iar dvs. chiar aveți o anumită legătură cu Armata…

– Am o colaborare jurnalistică, nu o „legătură” cu Armata.

– Mă refer la o legătură, pe de o parte, pe filieră familială, tatăl dvs. fiind colonel și profesor la Academia Militară, iar pe de altă parte mă refer la colaborarea strict jurnalistică de care spuneți. Întrebarea e următoarea: este Armata Română credibilă? Inclusiv Armata are un website pentru demontarea Fake News, ceea ce e un lucru bun, dar uneori strategia Armatei pare a fi să arunce sub preș anumite informații. Aceasta nu e nicidecum o părere personală, ci o părere generală, des auzită, dar pot să dau ca exemplu cazul dronelor căzute în Deltă. Strategia Armatei, pe undeva, este totuși de înțeles: scopul este să se evite panica generală, mai ales pe timp de război. Dar este ascunderea adevărului o soluție, ori primează interesul național?

– Unu la mână, nu știu dacă a fost vorba sau nu cred, cel puțin, că a fost vorba de o ascundere a adevărului. Că a fost o latență, a fost o lungire a discursului, 100% da. Doi la mână, eu nu colaborez cu purtătorul de cuvânt al Armatei, ci cu jurnaliști din presa militară, care înseamnă cu totul altceva. Înseamnă oameni care au o deontologie profesională și în limite, sigur, responsabile, propria lor abordare asupra unor lucruri. Jurnaliștii militari cu care eu colaborez sunt oameni extrem de deschiși, extrem de moderni și… o să fiți uimiți, în încercarea de a combate Fake News rusesc, i-am avut, dacă pot să spun așa, cu ghilimelele de rigoare, „aliați” încă de prin 2015-2016, momente în care în România nici măcar nu se visa ideea de Fake News. Sau era rostită pe diverse nișe, în rest nu. Cei din presa militară au avut atitudini clare împotriva a ceea ce începea în Rusia, această propagandă, lucruri pe care nu le vedeai în rest în presă. Deci și din punctul ăsta de vedere, pot să spun că presa militară  a fost în avangarda presei publice în ceea ce privește agresivitatea rusească și tot acest plan de a ne îmbârliga, de a ne încolăci nu numai pe noi ca români, ci în general pe noi, ca europeni, sau după cum vedem acum, și pe americani și pe ceilalți. Poate pare uimitor, dar presa militară a fost în avangardă în direcția asta.

– Evident, este o temă mult mai largă, dar ce am vrut să ating cu întrebarea asta e mai degrabă despre credibilitatea Armatei. A Armatei Române, dar și a armatelor statelor membre NATO…

– Eu cred că credibilitatea Armatei Române reiese în primul rând din acele sondaje care se fac din când în când și iată că Armata și Biserica, totuși, sunt pe primele locuri, raportându-ne și comparând cu încrederea în Parlament sau în alte structuri. Pe de altă parte, din ceea ce am înțeles și încerc și eu să înțeleg că fac rușii, exact asta își doresc ei: să scadă, pe cât posibil, încrederea în ceea ce înseamnă structură națională, cu bunele și relele ei. Eu nu spun că într-o structură națională nu poate fi un Dorel, care în momentul X ia o decizie proastă. Dar asta nu înseamnă că nouă trebuie să ne scadă încrederea în toată acea instituție, ci acel Dorel ar trebui tras la răspundere și eventual dat afară, după părerea mea. Dar ideea de a scădea încrederea în instituțiile publice, eu sunt convins că nu poate folosi decât rușilor sau celor care gândesc, oarecum, asemenea lor.

Biografie profesională Gabriel Basarabescu:

• Lucrează la Radio România din 1990, la început în calitate de colaborator, iar din 1991 ca angajat la redacția muzicală a postului Radio 3 România Tineret, unde a prezentat „Melodia pentru fiecare”, emisiunea „Discoteca în Blue Jeans” (1992-1995) precum și emisiuni de noapte. Din 1996 a trecut la redacția muzicală a întregului Radio România și din 2006 la Radio România Actualități, unde a produs și a realizat emisiunea „Matinal de weekend”, iar în prezent are două emisiuni, marți după masă emisiunea „Dincolo de ziduri” și în nopțile de miercuri spre joi „Serviciul de noapte”, emisiune cu diverși invitați, care poate fi urmărită și în forma unor podcasturi video pe pagina de Facebook „Serviciul de noapte cu Gabriel Basarabescu”. A fost și reprezentant în Consiliul de Administrație al Societăţii Române de Radio din partea angajaților.

• În calitate de compozitor, a debutat în teatru în 1983, împreună cu Mihai și Marina Bisericanu (cu care a înființat și o trupă), în spectacolul „A douăsprezecea noapte” (regia: Anca Ovanez Doroşenco), cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Silvia Popovici, Tamara Crețulescu și Mihai Mălaimare în distribuție. A urmat „Domnul Cehov e îndrăgostit” (1985, regia: Anca Ovanez Doroşenco, Teatrul Național) și o serie de spectacole regizate de Alexandru Tocilescu, „Casa Zoikăi”, „Oblomov”, „Viața lui Ceaușescu” (o parte din muzică, realizată alături de Nicu Alifantis). A mai produs muzică pentru spectacole regizate de Gelu Colceac și de Mihai Măniuțiu, printre care „Viitorul e în ouă”, spectacol la care, a povestit pentru Special Arad Gabriel Basarabescu, a participat în public și celebrul regizor Francis Ford Coppola (!): „Am aflat după ani de zile, când am găsit o cronică, în care se povestea că la spectacol a venit Francis Ford Coppola, care a spus «foarte bună muzica lui Basarabescu!». M-ar fi bucurat să fiu și eu acolo să-mi zică direct, dar n-am avut această șansă”. Semnează coloana sonoră și a spectacolului „Genosse Frankenstein” (regia: Mihai Măniuțiu), produs de UNITER și Teatrul Odeon, cu Oana Pellea și Marcel Iureș în distribuție, care a fost în turneu în orașul Weimar, Germania, în anul 1999, când era Capitală Culturală Europeană, și a mai lucrat și cu regizoarele Andreea Vulpe și Theodora Herghelegiu.

• În calitate de compozitor, a avut câteva colaborări și în industria cinematografică, a produs coloana sonoră a filmelor „Bani de dus, bani de-ntors” (2005, regia: Alexandru Tocilescu), „Dinastia” (2006, regia: Stelian Tănase) și ilustrația muzicală a filmului documentar „Panait Istrati – Pelerin al inimii” (1992, regia: Doina Anastasiu) și al serialului documentar „București – Strict Secret” (2007, regia: Stelian Tănase).