Încetinitorul de particule – Scena și culisele sau piesa cu Teatrul Vechi înaintea actului final

    de E. Nola | 8 februarie 2021, 9:19 AM | Încetinitorul de particule | Topic special

    0

    Dacă tot vorbim de teatru, să mergem până la capăt.

    Scena piesei despre care discutăm mai jos este chiar sărăcăcioasă. Un Palat Cultural renovat, două macaralele ridicate în jurul clădirii teatrului inaugurat în prezența lui Franz Josef, în rest suflă vântul.

    Primul han arădean a fost demolat într-o noapte acum vreo zece ani, prima clădire, numită și baia turcească, făcută una cu bălăriile din Piața Heim Domokos, nițel mai târziu sau tot pe atunci. Cetatea este parcă din altă lume, iar Centrul Vechi, un potențial magnet de turiști este vizitat doar de primarele Bibarț în regulatele sale Ronduri de Seară.

    În culise însă este fojgăială mare.

    Așa este natura lucrurilor, ce să facem. În teatru lucrurile importante se întâmplă la vedere, pe scenă, în politică și în afaceri, dimpotrivă. Asta este, ce putem face și zice, în cazul Teatrului Vechi toate acestea se amestecă și se împletesc, nimeni nu mai știe despre ce vorbim de fapt, cine sunt cei buni, eroii care în teatru vor învinge în cele din urmă și cine sunt băieții răi, cei care înving în politică și în afaceri.

    Cu mici excepții, desigur. Șansa noastră este ca povestea Teatrului Vechi să fie excepția.

    Șanse prea mari nu sunt.

    Autoritățile locale au stat 15 ani aruncând pisica moartă de la municipiu la județ, ca în cele din urmă să apară un moștenitor care i-a scăpat de griji. Desigur, despre moștenitori nimic sau doar de bine, chiar dacă există un zvon în oraș după care Hirschl ar fi donat clădirea Aradului încă în secolul XIX, după ce a fost construită noua clădire de teatru inaugurată în prezența împăratului. Decenii întregi teatrul lui Hirschl a fost depozit pentru cel nou și mare, treaba schimbându-se în 1907, atunci când, în loc de costume și decoruri, s-a amenajat în clădire prima sală de cinema, Urania, din Arad. Cinematograful a funcționat acolo până pe la sfârșitul anilor 60, fiind desființat odată cu apariția cinematografului Dacia, un vis socialist împlinit, o sală imensă în care subsemnatul, fugind de la ore ca să găsească bilet de la 10, a vizionat din rândul doi Love Story.

    În Casa Hirschl a funcționat în cele din urmă Casa de Cultură a Municipiului, sala de teatru, din ce în ce mai crepusculară, fiind folosită pentru diferite spectacole alternative, fie de trupa de copii a lui Ioan Peter-Pit, fie de cele ale Festivalului de Teatru Underground în vremea când la CCM director era Ovidiu Balint.

    După care prăpădul.

    În timp ce Dan Ivan sau Caius Parpală se luptau cu Dumitru Branc sau Dorel Popa pentru drepturile de proprietate, a apărut moștenitorul. Este drept, un moștenitor care de la început a fost foarte clar în intenții: nici prin cap nu-i trecea să redea complexului vechea destinație, încerca doar să obțină un preț bun pentru a-l reda orașului. De înțeles până la urmă, în fond așa sunt afacerile. Și politica, desigur.

    Povestea este veche, de cel puțin 15 ani petrecuți deja în Epoca Falcă, un primar care se întâlnea cu jurnaliștii la Joys-ul din Casa Hirschl pe vremea când încă nefiind primar, încerca să îi convingă că el este omul viitorului. Era foarte simplu ca în cei 16 ani de „domnie” să rezolve problema. Nu era nevoie decât de intenții bune și o viziune mai culturală asupra orașului pe care îl păstorea.

    N-a fost însă să fie.

    Cultura arădeană a fost cooperativizată, de fapt anihilată astfel, regula de bază fiind în toate câștigul. Fie cel simbolic, așa numitul capital electoral, fie cel în bani, cel mai important până la urma urmei, din moment ce poate fi transformat oricând în capital simbolic.

    Acum, în pauza de dinaintea actului final, lucrurile sunt cât se poate de clare: administrația arădeană din ultimele decenii a deculturalizat orașul, făcându-l un loc unde nu prea ai de ce să stai dacă ai posibilitatea să pleci. O administrație care nu respectă trecutul, dezumanizează prezentul și anihilează viitorul. Este evident că un oraș care nu este îngrijit cum se cade, indiferent de cine o face, își compromite viitorul. În loc să alerge după mărire în nume și bani, cei aleși sunt chemați înainte de toate să aibă grijă de prezentul și viitorul comunității care i-a ales.

    În cazul nostru, ca și în exemplele prezentate la început, administrația avea datoria sfântă să se ocupe de acele locuri istorice, să nu le arunce în brațele politicii și ale afacerilor, domenii unde doar câștigul pe moment contează. Avea datoria de a le prelua în grija comunității, în fond doar așa se poate asigura supraviețuirea unor valori care nu pot fi exprimate în bani, dar sunt mai importante pentru bună-starea comunității decât orice sumă imaginabilă sau nu.

    Să sperăm că noul proprietar va fi omul care cunoaște și simte aceste lucruri și nu se va folosi de oportunitatea astfel creată doar în interes personal.

    Numai că dacă nu va fi așa, lui nu i se poate imputa acest lucru.

    Doar celor care sunt împuterniciți de cei care i-au ales ca să aibă grijă de ei, de interesele comunității.

    Teatrul tocmai asta ne învață de secole.

    Atât „O scrisoare pierdută”, dar și „Regele Lear”….

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    5 + 3 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.