Încă nu știm, ceea ce însă este cât se poate de clar: Bibi nu este un fan.

La fel de clar este că Falcă al nostru nici atât. El este un fan al puterii cu orice preț. Inclusiv cu cel al călcării pe cadavre în cazul în care se dovedește că cei în cauză nu mai sunt folositori. Igaș și Ioțcu, primele sale golemuri arădene, stau ca mărturie (Pentru cei mai puțini informați: golemul este o păpușă mecanică care prinde viață după care o ia razna).

Dar, spre deosebire de Bibi, Falcă are în sânge politica. Cel puțin aia care se joacă pe la noi. Mai mică, mai sărăcăcioasă, mai netoată așa. Folositoare doar pentru cel care se folosește de ea cum îi dictează propriile interese și nu cele ale celor mulți. Din acest punct de vedere Ghiță Falcă e un as: se folosește de orice oportunitate pentru a-și crea capital politic. Inclusiv, desigur, prin banii care pot fi investiți în acest capital.

UTA la început nu a reprezentat bani, ci doar o oportunitate de imagine. Importantă în politică, exact ca în lumea interlopă sau a jocurilor de noroc: cu cât te cred adversarii mai dat naibii, e cu atât mai bine pentru tine.

Căzută și abandonată, în pragul desființării, UTA își aștepta, acum câțiva ani, salvatorul. Un seducător care să realizeze că în Arad nimic nu este mai important decât UTA. Pe cineva care să înțeleagă că într-un oraș în care nu este nimic care să te rețină, există totuși un simbol care ne amintește de vremurile de glorie de demult. Poți să pleci în Germania sau Italia, dar să rămâi un arădean până la moarte prin UTA.

Falcă a înțeles asta și, chiar dacă nu avea nicio treabă cu fotbalul și cu fanatismul cu buzunarele goale ale galeriilor fotbalistice, s-a gândit să scoată ceva și pentru el însuși și din această situație. S-a hotărât așadar să readucă echipa acolo unde îi este locul în inimile arădenilor – în prima divizie, normal, și, dacă se poate, în cupele europene –, să devină, cum ar veni, salvatorul simbolului care păstrează încă Aradul în rândul marilor orașe ale țării. În fond, o comună oarecare între Oradea și Timișoara nu poate avea așa o echipă.

Zis și făcut. A găsit omul, probabil singurul din Arad, care în condițiile date era capabil să reconstruiască echipa, mai mult decât atât: a dărâmat stadionul construit de Neuman pe modelul vechiului stadion Arsenal, promițând un nou stadion. Unul cum n-a văzut Parisul.

Și uite așa a pornit toată treaba acum câțiva ani. Arădenii au răsuflat ușurați, fanii încă nu erau cei de acuma, strângeau din dinți, așteptând vremurile glorioase. Nu e de mirare că au observat târziu diferența.

Cea dintre politică și fotbal. Mai precis cea dintre afaceri și fanatismul de club. Echipa începea să miște chiar dacă juca pe terenuri de pe care apa era dată la o parte cu lopeți de zăpadă și uși improvizate, a ajuns în C, pe urmă în B, mai era un mic salt și revenea acolo de unde a pornit, în prima divizie a fotbalului românesc.

Stadionul, mai greu, dar se înălța. Chiar dacă era o copie aproximativă și stângace a unui stadion din Anglia – nu Arsenal, ceva din provincie – și chiar dacă era evident că proiectanții și constructorii lucrează după indicațiile venite din politică, nu din fotbal. N-a fost nicio problemă până la revenirea în prima line, scandalul a început atunci.

Atunci când fanii au realizat pentru prima oară că politica nu este un fanclub, că Falcă, pardon, nu are treabă cu fotbalul, că s-a folosit de sfânta UTA să-și facă imagine și capital politic. Și poate chiar și ceva bănuți acolo. Au inaugurat, așadar, ei de capul lor, noul stadion, așteptând să vină vremea fotbalului adevărat.

A venit, n-a venit, e greu de stabilit acum, după ce lucrurile s-au limpezit, dar n-au fost înțelese nici așa. Stadionul e o batjocură, se inundă la cea mai mică ploaie, gazonul e un banc, așa că Bibi, cel nepriceput la fotbal, dar care speră că se pricepe mai bine la politică precum Falcă, a hotărât băgarea unor bani în plus pentru stadion. Da, chiar acum, în plină criză și inflație. N-are el treabă nici cu fotbalul, nici cu criza, încearcă să prindă ultimul tren, să își asigure ceva șansă la alegerile care vin peste un an și un pic.

Să nu cumva să realizeze până atunci fanii că singurul politician din Arad care le are cu fotbalul este Sergiu Bîlcea. Nu de alta, dar ăștia ar face pe dracu în patru și l-ar alege primar. Chiar dacă la politică nu se pricepe omul deloc. Dar deloc, încercând să îl imite pe marele înaintaș, lucru aproape imposibil, având în vedere că Sergiu este, totuși, un om normal.

Foto: sportarad.ro

N-avem ce face, asta este, stăm și așteptăm.

Nu știm exact ce, în politică, iar de o vreme și în fotbal contează doar rezultatul. Sunt două domenii mai nou înrudite în care fair-playul, adică sportivitatea, sunt cam pe ducă, se joacă doar la victorie, mai mult decât atât, până și egalul este considerat victorie dacă este obținut în deplasare. Iar Aradul joacă cam de mult doar în deplasare, ce să-i faci, jucătorii sunt veniți și ei, cei din politică, aproape toată echipa, cei din fotbal cam tot așa.

Cu alte cuvinte, întrebarea din titlu nu este deloc exagerare, mai nou trebuie să alegi între UTA și Arad, pentru că împreună nu mai funcționează cele două. Unde sunt vremurile de altă dată, când cele două se completau de îți era mai mare dragul?

Nu de alta, dar, vedeți, în continuare este 1-1…