În fond e bine: amplasarea pe șest – fără nicio ceremonie – a statuii baronului întemeietor în tribuna a II-a a stadionului care îi poartă numele a declanșat o efervescență neobișnuită în viața publică virtuală arădeană.
Argumente pro și contra cu duiumul, spuse mai mult sau mai puțin în cunoștință de cauză. Nicio problemă, orice zarvă este mai bună decât tăcerea. Este drept, ar fi bine, mult mai bine, dacă opinia publică s-ar manifesta atât de zdravăn și în alte ocazii, referitoare la alte cauze pierdute sau în suspans. În cazul Filarmonicii, de exemplu, sau în cazul cheltuielii aiurea a banului public, fără să mai vorbim de pornirea întârziată a încălzirii centrale.
În cazul la care ne referim toate problemele se pot încă rezolva, remedia, e nevoie doar de un pic de minte și multă bunăvoință.

Unii să înțeleagă, de exemplu, că nu e vorba de street-art (aia se referă la producțiile mai mult sau mai puțin autorizate de graffiti), ci de artă, mai precis sculptură, plasată într-un spațiu public într-un loc decis de cel care o comandă și nu de artistul care o realizează. Ceva absolut tradițional, chiar dacă mai nou se face economie la soclu, reprezentările mai recente fiind mai puțin pompoase – mai casual, ca să ne amintim de limba pe care o vorbea baronul în partea a doua a vieții sale – mai adecvate sensibilității omului zilelor noastre. Alții să înțeleagă faptul elementar că nu pot expropria un simbol comun, nu pot revendica merite dincolo de obligațiile lor de serviciu. Iar cei mai mulți să înțeleagă că există ceva dincolo de opinie și interes de grup sau politic: priceperea, competența, adecvarea.
Cu toate acestea împreună poate înțelegem că problema cu statuia nu este poziția și locul – mai ales dacă se va face una și în afara stadionului -, ci încercarea celor implicați de a-și prezenta punctul de vedere ca fiind adevărul absolut. Și ceea ce decurge de aici: lipsa conlucrării între cei implicați. Nu ai cum să montezi o statuie într-un stadion fără prezența conducerii echipei care joacă în acel stadion și fără prezența reprezentanților fanilor, respectiv a rudelor celui omagiat.
Apropo de rude și de cei care se folosesc de ei pentru a-și susține poziția. Charles, singurul nepot a lui Francisc, fiul lui Andrew, se cam învârte prin Arad, având în vedere că e căsătorit cu o frumoasă arădeancă. El unde era? Bun, Charles nu seamănă cu tatăl, dar, după cum spun cei care îi cunosc mai bine, chiar seamănă binișor cu bunicul. Și care, e posibil, să ne poată spune dacă bunicul a fost pe șest, discret și incognito la meciul cu Feyenoord, așa cum susțin cei care văd statuia în tribuna a II-a.
După informațiile noastre care vin de la Dionisie Piros acest lucru este puțin probabil, chiar exclus, având în vedere reticența baronului de a-și revedea orașul din care a fost pus cu forța pe drumuri. Domnul Piros ne-a spus că cel mai bun prieten al baronului, Domnul Reis, s-a mutat după război în Budapesta, căsătorindu-se acolo. Acesta îl chema mereu pe Francisc să vină cu el în vizitele sale din Arad, însă baronul a refuzat de fiecare dată. Inclusiv după 1989, când nu mai era nicio problemă.

Este posibil ca legenda cu prezența baronului la meciul amintit se leagă de un alt zvon considerat fapt: acela al telegramei trimise după meci pe adresa UTA-ei de atunci. Și care conținea doar un cuvânt: Bravo!, semnat F.N. (Singura problemă aici ar fi că baronul după ce s-a stabilit în SUA, în New York iar mai târziu în Miami, a renunțat la Neuman, folosind cu predilecție apelativul Francis De Vegvar, urmat în obicei atât de fiul Andrew cât și de nepotul Charles)
Nu știu dacă s-a întâmplat așa, oricum cele două nu se susțin, chiar se contrazic, cert este că toate aceste imprecizii pot fi lămurite, nu folosite aiurea pentru a susține o poziție sau alta.
Așa că închei cu o zicere care i-ar fi plăcut și baronului și place tuturor arădenilor care înțeleg cumva ce înseamnă să fii arădean:
Hai, UTA!