Mă uit la cultura română ca la o întrebare. Şi nu ştiu ce să-mi răspund.

Unii spun că e o cultură tânără, dar dacă tinereţea ei a dus la schimbarea spectaculoasă a unor curente învechite în cultura mondială, atunci mă bucur că e aşa.

Alţii susţin că în cultura română nu mai există valori, dar dacă faptul că ne sunt contemporane înaintea vremurilor care le vor recunoaşte valoarea, atunci mă bucur că este aşa.

Centenarul aniversar al României habar n-a avut de operele sculptorilor români amplasate prin mai întreaga lume, dar a permis montarea unor monstruozităţi prin oraşele ţării. Singurul monument  impresionant, care a fost ridicat la Alba Iulia, a fost ridiculizat pe reţele de socializare, fiind comparat cu sigla facebook.

Văd aceeaşi ştire pe toate posturile de televiziune din ţară, în care mi se comunică informaţia inestimabilă conform căreia „artistul” român cel mai vizualizat pe youtube este un manelist, dar nu văd nici o ştire despre proiectul cultural de anvergură între România şi Franţa, unul dintre evenimente fiind realizat de artişti români pentru a populariza operele lui Bartok Bela şi Enescu, reinterpretate în stilul jazz. Mai mult, nu se ştie mai nimic despre foarte numeroşii artişti care formează orchestra simfonice prin te miri ce ţări.

Scriitorii români sunt din ce în ce mai traduşi în alte limbi străine, dar în ţară apar exponential scriituri cu din ce în ce mai multă pretenţie la valoare prin eliminare.

Teatrul şi filmul româneşti cuceresc Europa şi Hollywood-ul, dar în România sălile de spectacole sunt umplute doar la reprezentaţii proaste, şuşe făcute superficial, ori la filme considerate ca superproducţii numai fiindcă au multe etichete lipite pe ecran.

Bluza românească, ia, îşi recucereşte privirile admirative pe întregul mapamond, iar portul popular românesc crează curente de modă prin străinătăţuri, dar în România e promovat spectacolul grandios şi desuet în acelaşi timp, cultivat în perioada comunistă, cu cântece şi porturi populare care nici nu ştiu ce imită. Bunăoară, câţi credeţi că ştiu ce dansuri sau ce obiceiuri din folclorul românesc au intrat în Patrimoniul UNESCO?

Despre limba română ce să scriu? Invazia cuvintelor preluate prost din limba engleză, ori prescurtările provocate de comoditatea digitalizării îmi amintesc de o întâmplare. Se făcea că eram la Helsinki, acum vreo 10 ani, la o coferinţă despre cultura ţărilor europene. Finlandezii îşi puneau problema, deja, cum să facă faţă influenţelor culturale aduse de emigranţi, astfel încât să şi păstreze identitatea lor culturală naţională, dar să nici nu respingă culturile altor popoare. Noi nu prea avem emigranţi care să influenţeze identitatea culturală românească, ne alterăm singuri nu doar tradiţia, ci şi posibilitatea păstrării ei. Eventual, mai reacţionăm umoral când cineva îndrăzneşte să ne spună ce avem şi ce nu avem de valoare.

E o modă a stâlcirii intenţionate a limbii române, pe care nu mi-o pot explica. Mai ales într-o perioadă fastă, în care cresc şi respectul şi interesul pentru cunoaşterea altor limbi şi a altor culturi. Sigur, este exemplul simplu al prostiei, ori a lipsei de educaţie. Vârful de lance al acestei categorii sunt politicienii români, care nici măcar în discursuri oficiale nu vorbesc în limba română (a se vedea comparaţiile dintre alocuţiunile rostite cu prilejul preluării Preşedinţiei CE de către ţara noastră). Dar mai este şi categoria celor care lucrează cu limba română, cum ar fi ziariştii, unde scuza porumbelului scăpat din cuşca acumulărilor din presupusele şcolarizări nu prea şi-ar mai găsi locul.

Şi, totuşi. Asta e cultura românească. Poate asta înseamnă să fie vie, dacă mai şi suferă din cauza îmbonăvirilor succesive tocmai la ea acasă, unde se presupune că ar avea asigurat întregul confort al unui popor care ar iubi-o. Poate că lipsa de informaţie, ori manipularea informaţiei legată de cultura românească, nu sunt neapărat nişte uneltiri. Dar, dacă există aviditate pentru cunoaşterea unei culturi străine, de ce să n-ai curiozitatea să îţi cunoşti propria cultură? Să fie de vină doar şcoala, fiindcă nu cultivă această sete de cunoaştere? Să fie de vină presa care se bălăceşte în vana caldă a subiectelor de can-can? Cin’ să fie, cin’ să fie, vorba anecdotei?

Dar, pentru că Ziua Culturii Române se sărbătoreşte în ziua în care s-a născut poetul Mihai Eminescu, mi-am amintit o altă întâmplare din propriile păţanii. Trebuia să scriu un articol în care voiam să folosesc un citat din „Luceafărul” lui Eminescu. Nu mai puteam reproduce exact versurile, aşa că am deschis o carte cu poemele eminesciene, să găsesc ce căutam. Articolul l-am scris a doua zi. În ziua aceea m-am bucurat de redescoperirea lui Eminescu.