Oare o fi fiind mai comunist să spui „Grindeanu – ales la al 16-lea Congres” decât „Grindeanu – ales cu 99,18% la Congresul din 7 noiembrie”? Dimpotrivă. Doar că partidele noastre se tem să-și numeroteze Congresele, Convențiile sau Conferințele naționale, cum se numeau, de exemplu, congresele FSN/FDSN/PDSR până în 2001, când a devenit PSD. Sigur, nu-i vorba doar de PSD, pentru că niciun partid din România nu-și mai numerotează Congresele, mai degrabă din motive de PR politic decât pentru a îndepărta amintirea Congreselor numerotate ale lui Ceaușescu.

Pentru amatorii de statistici, să spunem că acest Congres din 7 noiembrie 2025, la care Sorin Grindeanu a fost ales președinte (al 7-lea președinte PSD), este al 16-lea din 2001 încoace, fiind incluse atât Congresele ordinare, cât și cele extraordinare, dar nu și cele două „Congrese de alianță” (PSD+PUR în 2004 și PSD+PC în 2009), care nu sunt considerate „Congrese PSD” propriu-zise.

Congresul acesta a arătat un PSD sigur de sine, coerent, cu un proiect bine articulat: afirmarea identității tradiționale, recuperarea electoratului pierdut, consolidarea profilului european și pregătirea pentru preluarea guvernării. Dincolo de această siguranță și de imaginea festivă, cu Grindeanu mereu zâmbitor, ca un câștigător de Liga Campionilor, se ascunde o realitate mult mai complicată.

Conform arhitecturii politice prezente, niciun partid nu controlează puterea în mod absolut. Iar liderii PSD cu siguranță au înțeles asta imediat după publicarea rezultatelor alegerilor parlamentare din noiembrie 2024. Sigur, PSD poate să-și dorească să fie singurul decident – atitudinea din coaliție dovedește că această dorință este cât se poate de reală – dar trăiește într-o lume cu multiple centre de veto, cu parteneri imprevizibili, cu alianțe instabile și, nu în ultimul rând, cu o Europă care a început să-și supravegheze mai atent familiile politice.

Sub conducerea lui Grindeanu, PSD are un plan. Contextul politic însă are altul.

Poate cel mai mare risc pentru PSD nu vine din opoziție (care înseamnă, acum, doar AUR), ci din interiorul coaliției de guvernare. Partidul se află într-o guvernare în care responsabilitatea este împărțită, dar costurile sunt redistribuite asimetric. PSD trebuie să gestioneze atât nivelul taxelor și creșterea prețurilor, cât mai ales salariile și pensiile – fiind singurul partid de stânga din coaliție – și, de fiecare dată când încearcă să-și afirme autonomia, pare, elegant spus, că destabilizează guvernarea. De fiecare dată când cedează, riscă să pară slab în fața propriului electorat.

Este un caz tipic de „capcană a responsabilității”: ești la putere, dar nu controlezi cu adevărat puterea. Iar un PSD perceput ca fiind „în guvern, dar nu la guvernare” pierde autoritate și credibilitate. Adică exact ceea ce caută și ceea ce așteaptă o parte din electorat de la el.

În aceeași „capcană a responsabilității” este prins și PNL, care însă este mult mai slăbit, mai uzat datorită măsurilor de austeritate pe care le-a adoptat, împreună cu partenerii din coaliție, dar sub comanda premierului liberal Bolojan. Or, dincolo de siguranța și chiar triumfalismul agresiv al unor discursuri de la Congres, inclusiv al noului lider, Grindeanu, spectrul unui PNL slăbit nu ar trebui să fie un motiv de liniște pentru PSD. Dimpotrivă.

Un partid aflat în regres electoral, un partid împiedicat de un partener de coaliție să-și impună măsurile de reducere a deficitului bugetar, un partid scos mereu țap ispășitor pentru toate eșecurile unor măsuri economice controversate devine un partener imprevizibil, chiar periculos atunci când este dominat de disperare – simțind că se mișcă pământul sub ei, liberalii pot forța o criză politică ale cărei efecte ar fi imprevizibile (n-ar fi prima dată când ar face-o, e drept, sub un alt steag).

Dacă PSD va înțelege că un partener tot mai slăbit și mereu șicanat este mai periculos decât unul puternic, pentru că își joacă supraviețuirea, atunci va avea șansa unei guvernări reușite după „rotație”.

Pe de altă parte, nici competiția cu AUR nu este una electorală simplă, ci una de teritoriu ideologic. AUR și-a marcat deja un teritoriu dominat de teme politice ignorate de PSD, de la nemulțumirea față de UE, la tradiție și retorică anti-sistem. Chiar dacă există în PSD numeroși contestatari ai UE, Grindeanu și PSD-ul său nu pot adopta un discurs anti-european.

Riscul de a-și compromite poziția în Parlamentul European ar fi prea mare. Doar că nici nu poate abandona această temă, pentru că simpatizanții anti-europeni pot fi determinanți în alegeri.

Dacă PSD încearcă să concureze AUR pe terenul acestuia, pierde credibilitate în Europa. Dacă refuză această competiție, pierde voturi acasă.

Greu de ales, pentru că orice pas greșit poate duce la reconfigurarea scenei politice pe termen lung.

USR, cel mai mic dintre dușmanii PSD, poate fi extrem de periculos. Tocmai pentru că nu are o structură organizatorică masivă, poate lua mult mai repede decizii „de luptă”, de la declanșarea unor scandaluri și lansarea unor teme incomode pentru PSD (cum ar fi anticorupția), la inițierea și susținerea unor campanii tematice defavorabile partidului condus de Grindeanu. Evident, USR nu ar putea bloca PSD, dar l-ar putea decredibiliza sistematic prin acțiuni periodice de gherilă politică.

„Ia-l la geantă!” — Stenograme incendiare: fost senator PSD, mită de 1 milion pentru ministru și planuri de „aranjare” a armamentului

Oricum, faptul că USR a fost atacat dur la Congres este un semn că echipa Grindeanu este conștientă de pericolul pe care-l reprezintă această „buturugă”mică.

Unul dintre cele mai delicate probleme pe care le are de înfruntat PSD sub conducerea lui Grindeanu este poziționarea partidului în grupul S&D (Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților) din Parlamentul European (PE), grup devenit tot mai progresist ideologic, în timp ce PSD a devenit tot mai „tradiționalist” (ca să nu spunem „naționalist”). Riscurile sunt mari, având în vedere că PSD poate pierde poziții cheie în PE, dar și influența în anumite negocieri sau chiar izolarea simbolică în familia politică S&D.

În același timp, PSD nu-și poate permite să piardă legătura cu Bruxelles-ul, întrucât riscă să-și pericliteze guvernarea internă, în condițiile în care UE este o binecuvântare financiară pentru orice guvernare.

Congresul numărul 16 a fost un adevărat spectacol al unității de monolit care domnește în PSD, cu foști președinți invitați de onoare (mai puțin cei incomozi), cu aplauze, fotografii, cuvinte mari, promisiuni de pus în ramă (Grindeanu a declarat „ofensivă totală împotriva populismului”, ceea ce ar fi o mare schimbare în PSD). Doar că această imagine idilică de unitate și armonie deplină este, dacă nu falsă complet, cu siguranță trecătoare.

Sursa foto: libertatea.ro

E drept, „vechea gardă” pare că s-a predat, formal a renunțat la putere, dar este greu de crezut că nu va reveni la arme dacă va fi nevoie. Pentru că are memorie, are influență și are know-how. Iar dacă va avea și motivație, cu siguranță se va reactiva.

Intrat oficial în „era Grindeanu”, PSD visează la reconfigurarea identității, recuperarea electoratului conservator, reafirmarea vocației europene, totul în perspectiva preluării, prin rotație, a conducerii guvernului. Doar că acest ambițios proiect pare că nu ține cont de realitatea politică românească în general, dar nici de configurația politică actuală, care deschide oricărui partid posibilitatea de a bloca în orice moment coaliția, de a o sabota sau de a „aprinde” scena politică.

Ca să nu mai vorbim de conjunctura internațională tensionată, care oricând poate deturna orice proiect politic intern. Prin urmare, este foarte posibil ca, în scurt timp, noul lider al PSD să afle că puterea nu este un tron, ci un labirint prin care va trebui să-și conducă partidul cu înțelepciune, precizie și abilitate politică — calități pe care Sorin Grindeanu încă nu a demonstrat că le are.reales