Eugenia Crainic, jurnalist: Drumul spre noi înșine

    de | 19 aprilie 2020, 6:05 PM | Contributors | Opinii

    0

    Se făcea că eram din nou copil, într-o zi luuungă de vară, cum numai zilele din verile copilăriei pot fi și purtam un dialog cu bunica, așa cum făceam mai mereu când voiam să aflu un răspuns fără întârziere. Bunica, iute la minte și veșnic cu câte-un răspuns pregătit, chiar și atunci când nu era sigură că spune bine ce spune – dar de asta mi-am dat seama mult mai târziu –, trăgea adânc aer în piept și mă lumina…

    – Ce înseamnă „frica păzește pepenii”, bunico?

    – Păi, mamă, dacă pepenăria are paznic bun, hoții nu se-apropie de pepeni, de frica lui.

    – Adică frica singură nu-i păzește, nu?

    – Draga bunicii, dacă o vreme îndelungată știe hoțul că nu poate fura, că pepenii-s păziți, de la o vreme paznicul poate să mai și lipsească; hoțul nu se-apropie, fiindcă n-are de unde să știe că ciosul nu-i acolo. Deci, cam și frica singură păzește pepenii, până la urmă…

    – Ce-i acela un „cios”, bunico?

    – Paznic de câmp, fata mea, e un paznic de câmp…

    Soarele se oglindea printre frunzele cireșului din mijlocul curții ca un cochet ce era, făcându-mă să-mi strâng ochii pe rând, să-i redeschid și închid la loc, ca-ntr-o joacă de-a mine și el, de-a care pe care…

    – Bunico, tu citești cărți?

    – Citesc Cartea, mamă, doar Cartea o citesc…

    – Spune-mi o poveste din Cartea ta, bunico!

    – O poveste… Păi, mamă dragă, îți spun povestea cea mai frumoasă dintre toate. Povestea unui Copil care s-a născut din Fecioară, care a luat păcatele lumii pe umerii lui, iar lumea, mai apoi, proastă, L-a pedepsit. Dar El a înviat și s-a ridicat la Tatăl lui, la Dumnezeu…

    – E proastă lumea, bunico?

    – Proastă, mamă, e crudă și rea și…

    – Eu sunt proastă, bunico?

    – Nuuu, mamă, tu nu ești proastă. Tu crești frumos și vei fi deșteaptă.

    – Ca oamenii din cărțile mele, bunico…

    – Da, ca oamenii din cărțile tale. Și ca sfinții și arhanghelii din Cartea mea…

    – Ei erau buni?

    – Da, mamă, buni.

    – Și n-au reușit să facă nimic pentru Copilul lui Dumnezeu?

    – Nu, mamă, că prostimea a fost mai multă și mai limbută…

    Ruxa, cățeaua bunicii, roșcată ca o vulpe și rea cu cei răi de mică, lătra nebunește printr-o ulucă, la ceva imaginar sau o gâză ori un șoarece trecut de mult pe-acolo. Ruxa păzea casa de ani buni, răspunzându-ne doar mie și bunicii, ca unor stăpâne unice, singurele care-am fi putut, în mintea ei, s-o apărăm când ne venea rândul…

    – Bunico, Ruxa își apără cușca?

    – Da, mamă, își apără cușca. E casa ei.

    – Dar ne apără și pe noi, nu-i așa?

    – Da, ne apără și pe noi. După cușca ei, casa noastră e cea mai importantă pentru ea.

    – Acasă suntem protejați, nu-i așa, bunico?

    – Da, mamă, acasă nu ni se poate întâmpla nimic, nu ne atinge nimic.

    – Dar Ruxa e vie, latră, se vede cum ne apără. Cum ne apără pe noi casa, care nu face nimic?

    – Casa, mamă, e locul unde suntem împreună. E vie pentru că stăm împreună sub acoperișul ei și nimic nu ne atinge. Casa ne adună laolaltă, pe toți ai noștri. Familia, împreună, în casa noastră, e puternică așa cum numai familiile într-o casă pot fi…

    – Nu înțeleg, bunico…

    – Într-o zi, mamă, ai să înțelegi. Ai să înțelegi…

    M-am trezit din somn năucă, simțind parcă aievea prezența bunicii, mirosul florilor de lângă gard, vânticelul leneș care mișca frunzele de cireș și lătratul Ruxei, printre uluci… Întunericul din cameră și liniștea din jur aduceau cu zilele acelea leneșe, lungi, atât de lungi, din verile copilăriei… Cumva, am înțeles abia acum tâlcul vorbelor bunicii. Tâlc sosit printr-un vis ciudat de om mare, mișcat de vremurile ciudate pe care le trăim, de frica ciudată care ne ține în case, de sărbătorile rupte din Cartea bunicii, pe care le petrecem, fără să mai putem alege, printre ai noștri, printre ai noștri unde nu putem fi decât buni, despre casele noastre, pe care mai  niciodată n-avem timp să le observăm, despre dușmanul nevăzut la care nu mai poate lătra cățeaua bunicii și la care se răstesc oameni buni și răi prin ecranele televizoarelor, la lecția de smerenie pe care ar trebui s-o învățăm din toate astea, căutând să trăim frumos și adunați laolaltă, așa cum mai mereu uităm să trăim, despre sufletele noastre ce-ar trebui să se curățească dumnezeiește, așa cum ni se curăță mîinile de molima ce-a căzut peste capetele noastre ca de nicăieri, parcă înadins trimisă de Dumnezeu pe pământ, spre a ne învăța că am mers mult, mult prea departe!

     

    Eugenia Crainic
    Jurnalist

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    7 + 0 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.