Despre diferența dintre bunica mișto și bunica-bonă
Am participat, fără să-mi propun asta, la o discuție despre rolul bunicilor în viața nepoților. Discuția se purta pe un grup dedicat mamelor, una dintre acestea interesându-se cam cât mai costă o bonă în ziua de azi, intenționând ca, în viitorul apropiat, să angajeze una. Ce să vezi însă, la gâtul bietei femei au sărit sumedenie de bunici, care se întrebau în cor de ce nu au grijă de nepoți bunicile acestora, că doar ce altceva au mai bun de făcut?!
După ce-am rezistat eroic să nu scot absolut niciun cuvânt, analizând cum discuția se azvârle prin mai toate cotloanele posibile, de la bonele filipineze și până la bonele neaoșe, de cartier, mai ieftine, e drept, dar necunoscătoare de engleză și, desigur, filipineză, răbdarea mi-a fost accidentată grav de un comentariu care m-a uluit: „Bunicile care nu-și cresc nepoții, nu și-i iubesc!”. Cum era de așteptat, am intervenit destul de pașnic, opinând că mentalitatea asta, a crescutului de nopoți „la zi”, e depășită și cam de doi bani. Că s-ar putea să fim cam singura nație din Europa care se bazează pe bunici în creșterea exclusivă a nepoților, ceea ce e bizar. Iar în ce mă privește, am opinat că la bătrânețe prefer să scriu, să călătoresc și să citesc și în niciun caz s-o iau de la zero cu scutecele. Că îți iubești nepoții și dacă îi vezi atunci când vin în vizită cu părinții lor sau când îi vizitezi tu. La fel cum le iubești și părinții strict când vin în vizită sau îi vizitezi tu. La final, am conchis că viețile bunicilor care își cântăresc bătrânețile strict după crescutul nepoților sunt destul de serbede. Și că obiceiul acesta, practicat în România la scară largă, ca bunicii să-și crească nepoții, e o soluție care nu pleacă de la iubitul fără limite a acestora, ci mai degrabă de la sărăcie. Doar dialogul plecase, până la urmă, de la bani. De la „cât mai costă” azi o bonă. Or, bunicile, desigur, prestează gratis.
Ei bine, am dezlănțuit stihiile. Iadul. Înfierată de bunicile care-și cresc la zi nepoții, am selectat un comentariu care cuprinde cam toate pledoariile bunicilor de acolo la un loc: „Eu prefer să îmi petrec timpul cu nepoatele, să mă bucur de ele, de copilul meu nu am avut timpul necesar, această perioadă nu se mai întoarce niciodată, noi suntem bunici care ne-am distrat suficient, dragostea de bunici este diferită etc.”
Mi-am dat seama, fără doar și poate, că bunicile care gândesc astfel nu doar că nu au altceva de făcut sau nu doresc să aibă altceva de făcut la bătrânețe, ci, pe undeva, încearcă să-și limpezească propria conștiință, serios afectată de faptul că în tinerețe nu și-au făcut timp pentru propriii copii. Nu era ca și când ar fi angajat o bonă, care la ora cinci, când revenea mama de la serviciu, să-și ia la revedere și să plece, lăsând copilul în compania acesteia. Nu. Mamele autohtone, de când lumea, din lipsă de bani (am vrut să scriu „opțiuni”, dar a ieșit bani), își trimiteau copiii la bunici, care de obicei nu locuiau în același oraș, aducându-i acasă doar la sfârșit de săptămână sau nici atunci, preferând mai degrabă să-i viziteze, în loc să-i trambaleze între două localități. Iar ulterior, simțindu-se vinovate probabil pentru absența îndelungată din viețile propriilor copii, încearcau să recupereze cumva, fiind prezente cu totul în viețile nepoților, odată ajunse bunici.
Ce vreau să subliniez este însă că pledez cu toată puterea de care sunt în stare pentru ideea ca PĂRINȚII să fie aceia care-și cresc copiii. Care-și fac timp pentru ei. Care nu-i abandonează la bunici cu anii și care fac totul pentru a-i avea aproape și a-i învăța ce cred de cuviință. Precizez că nu sunt deloc un părinte care exclude bunicii din viața copiilor. Dimpotrivă. Mi-am trimis copiii la bunici în toate vacanțele și adeseori și în weekenduri. De aici însă și până la a-i lăsa exclusiv în grija acestora, e cale lungă. Și sunt convinsă că la fel aș fi procedat chiar dacă i-aș fi avut pe ai mei în blocul alăturat și nu la 40 de kilometri depărtare. Cumva, în mentalitatea noastră ar trebui să intre o regulă extrem de importantă: când decizi să ai copii, să fii extrem de atent la ce anume vrei să le oferi. Dacă prin „le oferi” înțelegi însă bani sau moșteniri nemăsurate, este profund greșit. Copiii, de când lumea, au nevoie de un lucru mult mai simplu: de prezența zilnică a părinților în viețile lor și nu a bunicilor; de interacțiune permanentă cu cei care le-au dat viață. Sper ca nepoții mei să-și aducă aminte de mine ca despre tipa aia „cool” care-i ducea în vacațe te miri pe unde, care le citea chestii mișto din cărți vechi, care-i chema veșnic, de Paște și de Crăciun, împreună cu părinții, la „adunarea generală” a familiei și le făcea cadouri „mișto” și nicidecum ca despre bunica aceea care, neavând o viață proprie, îi ducea și aducea de la grădiniță sau școală zi de zi, îi hrănea, schimba și spăla, căzând ruptă la sfârșitul zilei și neamaiavând timp nici măcar ea de momente de calitate cu ei. Nu, în accepțiunea mea, bunica-bonă nu există și voi face tot ce-mi stă în puteri să nu devin una. Sper să-mi și iasă.
Comentariile portalului
RASPUTIN, dragă, nu ți-au spus rușii ca dacă scrii cu maiuscule iți crește păr in palmă?
Ok. Si ce vreti sa spuneti cu asta ? Ca alegatorii sint de vina ? Te pomenesti ca acum ca votant trebuie sa verific vreo 4 sute si ceva de candidati sa nu (...)
Desi nu sunt fan POT,si a niciunei gasti de politicieni,nu pot sa nu constat ca individul este rabilitat de drept,iar reabilitarea face incetate orice ingrdiri sau restrangeri (...)