CTP-ul a făcut o greșeală că s-a uitat doar până la jumătate.

Scârbit de vulgaritatea „slinoasă”, nu a mai prins genericul final. Unul care dă clasă la toate genericele românești de până acum, terminându-se cu informația: „Film realizat cu sprijinul Guvernului României”… poate…

De altfel, scandalul izbucnit de câteva zile, săptămâni, în jurul filmului pomenit în titlu, ne obligă, dacă ne luăm cât de cât în serios, să ne uităm până la capăt, în fond un cinefil autentic nu se scoală de pe scaun nici dacă se rupe filmul și cu atât mai puțin atunci când începe genericul final.

Să le luăm la rând, pro și contra, cum ar veni.

Cei din tabăra ilustrată de comportamentul lui Cristian Tudor Popescu, cinefili declarați și convinși de adecvarea lor, reproșează filmului caracterul superficial, dar mai ales vulgar, lipsit de valoare artistică. Nu e totuși pentru prima oară într-un film românesc ca lucrurilor să li se spună pe nume, limbajul, adică, să caracterizeze personajele. Asta este, în româna vie și folosită de-a valma, inclusiv pe FB, PLM e exact „pula mea” – în film, numele firmei la care lucrează „corporatiștii” –, pentru că în această limbă, ca de altfel în toate limbile, nimeni nu folosește termenul de copulație atunci când vorbește între prieteni despre actul sexual. În fond, filmul american a introdus în circulație termeni precum „fuck, fucking, shit”, înțelese mai nou peste tot în lume. Care e problema dacă în română li se spune în traducere? În fond, bancul cu românul care câștigă fără drept de apel un concurs internațional de înjurături porcoase este deja la vârsta pensionării.

Cinefilii sunt scârbiți de stilul lejer, aproape de umorul stand-up, al scenelor care povestesc aventura unor tineri corporatiști, de jocul actorilor care li se par amatori, în fond doar unul singur este actor cu acte în regulă (fals) – șeful cel mare –, ceilalți venind din lumea divertismentului facil, fie de pe internet, fie de la televiziune. Cu alte cuvinte, niște amatori în arta cinematografică patronată în Europa de Fellini și Ingmar Bergman și încă câțiva, niște neaveniți care coboară arta filmului la nivelul lor vulgar și lipsit de cultură, preocupat doar de succes și bani.

Nimic de zis, filmul, cea de a șaptea artă, ca să rămânem în domeniul lui CTP, a fost de la început preocupat de succes și bani, ajunge să ne uităm la nenumăratele topuri care ne arată filmele de succes în funcție de cheltuieli și încasări. Teambuilding este primul film românesc care funcționează și pe rețeta americană a Hollywoodului: la 800 de mii de euro cheltuieli reușind în nici trei luni de la lansare un venit spre cinci milioane, adică aducând un profit peste 500%.

Cu alte cuvinte, succesul nici nu se pune în discuție, întrebarea fiind: totuși, filmul acesta are calități cinematografice, se poate numi cât de cât film sau este un simplu fenomen social în care niște comici tineri mai puțini vestiți ai internetului și ai micilor ecrane au exploatat gustul de jos al unei societăți aflate în derivă între nu se știe de unde până unde și când?

Răspunsul meu este unul bine cântărit, dar categoric, bazat pe realitatea chiar surprinzătoare că Teambuilding a fost de multă vreme primul film, și nu doar românesc, care se definește ca și comedie, la care am râs. Și nu așa cu jumătate de gură, doar așa ca să nu par lipsit de simțul umorului, ci pe bune, provocat de punerea în scenă, de poantele, multe, chiar foarte multe, care, dacă nu te deranjează faptul că organele sexuale și actul sexual sunt numite pe numele lor obișnuit, folosit în particular și de tine, merg la fix, sunt chiar poante, cum ar veni.

Iar ceea ce este și mai surprinzător: cu toate acestea și chiar în contradicție cu părerea cinefililor gen CTP care nu se uită până la capăt sau chiar deloc, filmul nu devine vulgar, dimpotrivă: ridică vulgarul cotidian la nivelul mesajului artistic, chiar dacă fără sublimele rafinamente ale unui Fellini sau Bergman, cu atât mai mult cu cât, așa cum am stabilit nu de mult – iar cineaștii știu de când este lumea – e mult mai greu să faci o comedie de mare valoare artistică decât o dramă sau o tragedie. Nu e întâmplător că între marile filme din istoria cinematografiei găsim comedii cu greu. Mai ales dacă facem abstracție de filmele lui Charlie Chaplin (considerat și el vulgar și poporan la vremea respectivă de corifeii esteticii cinematografice de atunci).

Ar mai fi și observația că lucrează cu clișee – echipa moldovencelor ușuratice, a oltenilor scandalagii și bețivi sau a clujenilor care vorbesc toți de parcă ar fi unguri –, de parcă nu asta ar face comedia de când există ea, surprinde ironic și satiric clișeele comportamentale, de limbaj sau de gândire caracteristice societății la un moment dat. Sau ideea că nu e film, sunt scene de stand-up înșiruite cât de cât, de parcă marele Caragiale nu s-ar folosi de celebrele momente și schițe în piesele sale. Fără să mai vorbim de ideea că nu sunt de fapt actori, ci comici de viță nouă, de parcă vestiții comici ai ecranului, Bill Murray, John Belushi ori Chavy Chase nu și-ar fi început cariera la Saturday Night Live, o celebră emisiune de scenete comice la tv din anii șaptezeci.

Desigur, șocul produs de Teambuilding rămâne de discutat, timpul va așeza lucrurile la locul lor, ceea ce este însă sigur, totul este în schimbare, inclusiv modul în care se face comedie sau film. Încă odată, să nu uităm că Chaplin pentru marii artiști ai timpului său de care nimeni nu își mai aduce aminte era un simplu clown, vai de pola lui…

Curat murdar!