Se vorbește deja despre un fenomen, un moment istoric: după aproape 30 de ani, un film românesc are 1 milion de spectatori la cinema. De asemenea, în primele zile ale anului, a intrat direct pe primul loc în topul vizionărilor pe Netflix, în România. Părerile pro și contra curg pe rețelele sociale și în presa națională. Ne băgăm și noi, dăm o tură în turmă!

După un asemenea tam-tam (nu restaurantul din Șiria, ci tam-tamul mediatic #teambuilding. Luci Dănilă, ai factura pe mail pentru reclamă mascată :P), am început să ne întrebăm și noi între noi, în redacție: cine l-a văzut, cine ce părere are, de ce-l recomandă sau de ce nu-l recomandă. Lajos Notaros pregătește chiar un articol de opinie despre acest subiect pe joi, în „Enola Day”, iar editorul Alin Olteanu ne-a provocat să răspundem unor întrebări (le găsiți în rândurile de mai jos) cu privire la „Teambuliding”. Răspunsurile noastre au menirea de a-i provoca, la rândul lor, pe cititorii Special Arad să își spună părerile despre filmul momentului în România.

Așadar…

•  Care a fost primul motiv pentru care v-ați uitat la film și cum îl recomandați, în două fraze, altora, să îl vizioneze?

Lajos Notaros: Mi-a atras atenția polemica, asta ca să nu spun scandal, din jurul filmului, declanșată în ultimele zile, săptămâni. Mai nou mă uit mai rar la filme, mai mult la cele pentru Oscar, fiindcă avem aici în Special o tradiție (Oscar Special), în plus, doar la cele care îmi atrag atenția într-un fel sau altul. Recomand tuturor trăitorilor în România cărora nu le este străin filmul ca mod de artă sau divertisment.

Tomck@t: N-aș fi fost curios dacă nu mi l-ar fi recomandat doi prieteni care au un deosebit simț al umorului. Este exact ceea ce pare și ceea ce vrea să fie: o comedie tipică de Netflix, un popcorn movie, dar chiar mai bun decât mă așteptam. Dacă nu ai pretenții mari, e cu atât mai bun.

Valer Mărginean: Controversa din spațiul public m-a împins să-l văd. Recunosc, n-am avut prea multe așteptări, mai ales aceea de a-l viziona până la final (n-am crezut că voi rezista), dar voiam să-mi formez o părere „neviciată” de altele, pentru că nu am avut și nu am nici acum intenția de a mă plasa într-una dintre cele două tabere. Și nici nu doresc să influențez pe cineva, cu atât mai puțin să îndemn să nu vadă filmul sau, Doamne ferește!, să susțin ideea de a-l interzice. Așa ceva ar fi inadmisibil. Iată de ce, singura recomandare pe care aș transmite-o este aceea de a-l vedea și de a-și forma o opinie proprie, nemediată.

•  Descrie acest film societatea românească? La ce categorie l-ați încadra?

Tomck@t: Ironizează în primul rând stereotipurile regionale, apoi lumea „corporate”. Producătorii au fost deștepți și au „calculat” foarte bine, în prealabil, succesul filmului: cei cu simțul umorului râd, cei fără, înjură. Apoi cele două tabere se înjură reciproc sau, în cel mai bun caz, încearcă să se convingă reciproc de ce e „fain” și nu „mișto” sau de ce e „varză” și nu „ioi”. Nu în ultimul rând, când treaba devine groasă, intervin și cinefilii adevărați și ne spun de Tarkovski, Fellini, Godard sau Kubrick. Știu ei ce zic, doar că vorbim de mere și bere. De altfel, am uitat rapid de mania „Don’t Look Up” de anul trecut. E exact aceeași rețetă, dar redusă la (și pentru) români. Apropo, „Teambuilding” e mai bun! Kind reminder, DiCaprio! Categoria? Varză, da’ faină.

Lajos Notaros: Tocmai pentru oglinda pe care o arată societății îl recomand. Că e strâmbă, că e nu foarte reușită, sunt chestii de meserie, dar este o oglindă în care trebuie să ne uităm dacă ne luăm în serios și ne place filmul. Mai ales pentru că este comedie, iar comedia, se știe, este cel mai greu gen de spectacol. Un actor care a murit în 1959, Edmund Gwenn, foarte apreciat pe Broadway, a spus pe patul de moarte: „Să mori e ușor, comedia este mult mai grea”.

Valer Mărginean: Nu neapărat descrie societatea în ansamblul ei, dar o cam arată lumii. Lumii care vede filmul, lumii din afara societății românești. Dar, repet, nu este chiar o „radiografie” a întregii societăți românești, ci numai a unei anumite părți a ei. Și n-am înțeles dacă partea din societate prezentată este parodiată sau victimizată. Înțeleg că multinaționalele sunt „zmeul cel rău” în povestea asta, dar nu prea l-am identificat pe „băiatul cel bun” care salvează „fata cea frumoasă”. Poate n-am reușit să pătrund în toate subtilitățile scenariului, deci probabil ar trebui să-l mai văd odată.

E mai grea încadrarea într-un anumit gen de film, în accepțiunea clasică, să-i zicem. Este clar o ficțiune, ca durată ar fi un „lung metraj” și cam atât. Nici măcar nu sunt sigur că este un film artistic, pentru că nu respectă unele reguli de realizare a filmelor atistice. În opinia mea, este mai degrabă un „videoclip de lung metraj”, nu un film artistic de lung metraj, începând cu interpreții, regizorii, scenaristul… Prea mulți ne-artiști ai filmului, pentru a se fi putut realiza un film artistic adevărat. Să nu confundăm, totuși, lucrurile. Una este să spui un banc sau mai multe bancuri pe o scenă, și să amuzi publicul, și alta este să „duci” un rol, să dai viață unui personaj, în baza unui scenariu. Nebunul Curții este cel care transmite veselie, actorii transmit emoții și, poate, mesaje sau chiar bună dispoziție.

Cred că succesul de casă va duce la instituirea unei noi categorii de filme, de natura acestuia, care poate fi denumită oricum, chiar „video long play”. Sau, mai exact, ar fi nevoie de o aducere la zi a clasificării filmelor, în care să fie incluse și producțiile de acest fel, să le zicem libere de orice regulă.

•  Filmul este cel mai bine vândut lung metraj românesc din toate timpurile, cu încasări de peste 4 milioane de euro. Cum explicați asta?

Lajos Notaros: Pot fi mai multe explicații. Prima și cea mai la îndemână ar fi că spune ceva de interes pentru întreaga societate românească, atinge un punct sensibil, cum ar veni. Dar poate fi și campania publicitară, foarte vicleană și profesionistă, aș zice. Nimic deosebit, de altfel, doar la noi e ceva nou, la Hollywood se practică din cele mai vechi timpuri.

Tomck@t: Fenomenele pot fi utile, care ne arată că se poate și altfel, sau complet inutile, care nu ne învață nimic nou. Eventual ne arată doar cât suntem de proști, discutând discuția despre nimic. „Teambuilding” e un fenomen inutil, iar succesul lui se explică, foarte simplu, prin „Popcorn! Fireballs! John Cena!”, doar că tradus în „Sarmale! Petarde! Micutzu!”.

Valer Mărginean: Ar fi, în primul rând, faptul că filmul nu propune nicio temă dificilă, grea, care să pună în dificultate publicul. Nu este nici „Kagemusha”, nici „Blow Up” sau „La dolce vita”. În plus, limbajul, mult prea „colocvial” în opinia mea, ajută la receptarea lui ca fiind un film „adevărat”, care prezintă adevărata față a vieții într-o multinațională (un stereotip oarecum exagerat, ca să nu zic neadevărat), adevăratele coordonate ale comunicării din zilele de astăzi. Fie-mi permis să sper că nu-i chiar așa, că limbajul excesiv de vulgar nu a „metastazat” societatea românească. Vreau să cred că nici măcar majoritar nu este, dar poate sunt eu naiv. Dacă ăsta este limbajul propriu multinaționalelor, nu vreau să aflu că se va face un film în care va fi parodiată o fabrică de vagoane sau un șantier de construcții…

Apoi, ar fi priceperea în marketing a  celor care au promovat filmul. Aici au fost cu adevărat profesioniști – la scenariu, regie, actorie, mai puțin. Dacă promovarea filmului ar fi fost făcută de Dan Pița și Stere Gulea, succesul de casă ar fi fost, probabil, la același nivel la care este cel artistic… Dar, probabil filmul a fost făcut după reguli nu atât artistice, cât pur comerciale.

O altă explicație a succesului este nivelului destul de scăzut al educației generale a publicului țintă vizat, cel care a asigurat succesul financiar. Este trist, poate dureros, dar ascunzând la nesfârșit această temă, drumul este cel deschis de Teambuilding. Poate acesta este cu adevătat meritul filmului, că arată decidenților unde duce politica dezastruoasă din ultimii 30 de ani în domeniul Educației.

O ultimă explicație ar fi legată de lipsa de performanță a cinematografiei românești. Mai precis, îndepărtarea totală de spectatori, de dragul premiilor de la festivaluri. Ar fi bine dacă decidenții din cinematografie ar înțelege ceva din tot ce înseamnă „Teambuilding”.

•  Cât timp credeți că o să reziste „în timp” această producție? Bineînțeles, motivați răspunsul.

Valer Mărginean: Cam cât rezistă un banc bun sau o manea de succes. Mai auziți undeva maneaua aia celebră a lui Adi Minune, „Of, inima mea”? Nu au rezistat, s-au uzat în scurt timp după „explozie”, atât „minunea”, cât și „inima”. În schimb, rezistă timpului, de exemplu, și „Carmina Burana”, și „Hey Jude” (Beatles) sau „Hey Joe” (Jimi Hendrix), ba chiar și Al Bano rezistă, deși este departe, totuși, de valoarea celor mai înainte menționați. Proba timpului nu o poate trece un produs cu pretenții artistice, dar cu mesaj doar comercial.

Lajos Notaros: O întrebare grea, dar nu neapărat decisivă. Fiecare spectacol, film își are istoria sau soarta sa. Chiar dacă nu va rămâne în istorie ca un mare film, va rămâne ca un moment de referință în showbusiness-ul românesc.

Tomck@t: Până când ne plictisim, adică mai un pic.

•  Mulți spun că odată cu apariția acestui film, s-a reușit „manelizarea” actului cinematografic românesc. Ce părere aveți?

Lajos Notaros: Poate fi, în măsura în care societatea românească a devenit manelizată într-o măsură mai mare sau mai mică. Dar dacă este așa, este o laudă adusă filmului. Eu, de altfel, cred că este dimpotrivă: o satiră, o parodie la această nebănuită ușurătate a ființei românești, ca să citez din clasici.

Valer Mărginean: Da, și în manele, și în filme de acest fel, se promovează vulgaritatea îmbrăcată într-o mantie de culoare aurie. Așteptăm pornografia pentru a completa acest tablou trist, ce ar trebui să decoreze fiecare cancelarie din școlile noastre. Nu sunt pudibond, am, ca orice om normal, anumite lejerități în vorbire, în comunicare în general, dar nu pot rezona la vulgaritatea gratuită, nesusținută de o anumită justificare în derularea actului artistic, vulgaritate care, dacă nu înseamnă o gravă lipsă de inspirație a scenaristului, ne duce cu gândul tot la comercial, știut fiind că vulgaritatea și goliciunea fizică se vând bine unui public mai puțin educat, instruit, dar destul de numeros, totuși.

Tomck@t: Cred că manelizarea s-a produs demult, dar abia acum observăm. Poate cu „Garcea și oltenii” din 2001 sau un an mai târziu, când Adrian Copilu’ Minune a apărut în „Furia”. Dar nu e ca și cum manelele vor dispărea brusc doar pentru că nu „ie viața mia”, așa că mă lasă rece. Important e că am, totuși, de unde alege, chiar dacă nu neapărat dintre filmele românești și nu neapărat pe Netflix. Întâmplător, se găsește pe Netflix și „Aferim!” (de Radu Jude), apropo. Recomand!

•  Forțând puțin „nota”, continuați / explicați / motivați pentru cititori aceste două afirmații: „Teambuilding este un film bun pentru că…”  sau „Teambuilding este un film prost pentru că…”

Tomck@t: Este un film bun pentru că râzi ca ultimul prost și este un film prost pentru că râzi ca ultimul prost.

Lajos Notaros: Eu cred că bun sau rău este prea simplu sau simplist. Cu toate acestea, mă risc și cred că este mai degrabă bun decât prost. Am motivele mele, poate greșesc, dar le voi expune pe larg în rubrica mea din Special. În mod evident, nu este un film de excepție între marile comedii cinematografice, dar, cel puțin așa cred eu, are și calități nevăzute acum în scandalul produs, care, în timp, după ce se calmează lumea, se vor vedea mai bine.

Valer Mărginean: „Teambuilding” nu este nici bun, nici prost, este pur și simplu un exercițiu comercial, practicat pe un produs cu iz artistic. O păpușă cântătoare nu va fi niciodată solistă la Operă.

Lăudându-l pentru altceva decât pentru marketing, în care includ și investiția, ar însemna să ne întoarcem la fenomenul Cântarea României care, tot așa, promova artiștii amatori și-i marginaliza pe profesioniști. Și să știți că și acele spectacole de amatori aveau succes de public…

Văzând, la Teatrul Național din Tg. Mureș, un spectacol „mixt”, în care juca și o „actriță amatoare” (o elevă de liceu), regretatul actor Șerban Ionescu mi-a spus: „N-am nimic cu fătuca asta, dar o văd activiștii că a supraviețuit unui spectacol și atât vor înțelege: că nu mai este nevoie de actori adevărați. Dacă orice elevă poate fi pe scenă, de ce să mai plătim artiști?”. Se întâmpla prin 1979 sau 1980 iar Șerban era pe-atunci actor la Teatrul din Petroșani și venea des la Tg. Mureș, la bunul său prieten, Traian „Dick” Costea.