Ceea ce este de observat, la o primă privire, în chestiunea așa numitei rotativei guvernamentale care va avea loc la sfârșitul acestei luni este că nu interesează pe nimeni. Nici chiar pe cei implicați direct.

Doar pentru cei care au puterea să treacă de la silicoanele divertismentului online la treburi mai serioase: în 26 mai Nicolae Ciucă își va depune mandatul de prim-ministru în poalele președintelui Iohannis, în conformitate cu o înțelegere mai veche dintre cele două partide care se ocupă de treburile țării de ceva vreme.

Noul guvern, născut din neînțelegerea profundă a regulilor jocului politic, va fi format de Marcel Ciolacu, cel care are față de Ciucă un singur avantaj pentru țară: nu va cumula salariul de prim-ministru cu pensia specială de general, fiind obligat să își asigure venitul în plus din alte surse.

În rest nimic nou, stânga și dreapta politică în România înseamnă de multă vreme același lucru, schimbările vor fi mai mult de formă și de amețit bizonul majoritar. Ciolacu, cu aplombul caracteristic de la Ion Iliescu încoace tuturor liderilor pesediști ca lumea, va avea grijă ca prin reducerea numărului de ministere de la 18 la 16, respectiv desființarea unor secretariate de la ministere să-i elimine pe cei care i-ar putea pune bețe-n roate, indiferent de apartenența de partid.

Cu Nicolae Ciucă nu are el treabă, cu prim-ministrul în retragere nu avea de fapt treabă nimeni, poate chiar îi dă acolo un post de vicepremier, dar asta doar dacă nu vor fi alte priorități. Mai precis prioritatea numărul unu. Asigurarea victoriei PSD la alegerile care vor veni buluc peste țară la anul.

După cum se știe la anul vor fi de toate: generale, locale, prezidențiale și europarlamentare. Altfel spus, trebuie să cântărești cu mare băgare de seamă: ce, cât, unde și cu cine. Nu-i dai ministeriat acum, dar îl asiguri de un post de deputat la UE, nemaivorbind de nenumăratele posturi locale și generale românești de reprezentare care vor fi împărțite tot așa: pe bază de ochi frumoși, zâmbete galeșe și care dovedesc că omul înțelege șpilul.

Pe de altă parte, în toate acestea este și un bine: lentoarea evidentă și viclenia bine mascată a lui Klaus fac pui în politica românească. S-a terminat cu certurile scandaloase care produceau audiență la televiziunile care din asta trăiau, clasa politică românească s-a prins: ei între ei trebuie să se înțeleagă, nu să asculte ca proștii la nemulțumirile fără de sfârșit ale unui popor care nici acum, după treizeci de ani de democrație originală, nu știe ce vrea. Mai precis a rămas la Caragiale cu tot românul să prospere și țărișoara să fie bine.

Lucru imposibil de realizat, după cum au înțeles asta politicienii ieșiți de după reverul costumului cel alb al lui Johannis în ultimul deceniu. Regula e simplă și de când e lumea: ca unora să le meargă bine sunt necesari și alții, mai mulți, cărora le merge prost. Chiar și așa pentru comparație.

Și având toate acestea în vedere, în țărișoară se realizează în cele din urmă un lucru care într-o democrație occidentală pare fără soluție: cvadratura cercului politic. Asta este, pe aici i se spune rotativă, dar ce să facem, trecutul încă ne împresoară, nu e ușor să schimbi așa dintr-o dată deprinderi seculare de la coada sapei. Mă rog, după colectivizare, a celei rotative.

În concluzie, fără scandal că avem cu toții nevoie să mâncăm o pâine. UDMR să stea liniștită, așa cum ne-a obișnuit în ultima vreme, și își va primi ministerele, noi, PSD și PNL, ne avem ca frații, ne mai certăm, dar până la urmă ne împăcăm, că așa e între frați. Mai sunt ăștia mititeii și cu gura mare, dar, dacă noi trei ținem aproape, n-avem treabă cu ei. Tineretul userist nu știe ce vrea, ăialalți, exact ca fanii de fotbal, știu ce ar vrea, dar nu și cum să o realizeze. Dacă prind câteva locuri în Parlament n-o fi foc, ș-apoi, dacă chiar se simt frustrați, pot striga cât îi încape gura și în fața Parlamentului.

Ș-apoi să nu uităm, cu toții ne-am născut dintr-o mamă, mai precis tată.

Asta este, PCR e în toate, e și în noi, în partidele noastre, indiferent cum le-am numi. O fi, nu zicem nu, mai cu moț în occident, dar să nu se uite că noi trăim aici, înconjurați de vecini care abia atâta așteaptă: să nu fim atenți, să nu ținem strânși împreună, indiferent de crez și credință.

Și care este problema dacă țărișoara intră în Schengen cu Ciolacu prim-ministru? Nimic nou aici, a intrat în NATO și cu un picior în UE cu Iliescu președinte, care e problema?

Nu e nicio problemă, dragii moșului, mergeți frumos la locurile voastre, lăsați-i să lucreze așa cum scrie la carte, în fond nu e de ici, de colea că „O scrisoare pierdută” nu se mai joacă la Teatrul Național, ci e în stagiune permanentă la Casa Poporului.