De această dată titlul indică o aprofundare a prostiei care ne înconjoară și ne consumă.

Ar fi prea ușor să vin acum cu ultimul exemplu, cel al „influenserului” Buhnici: niște cuvinte de prostănac fudul pentru care pe vremuri lua una peste moacă chiar în birtul satului, având în vedere crâșmărița mai plinuță și feblețea tuturor bărbaților care intrau pe acolo la una mică sau mai mare.

Chiar dacă este vară și este din nou caniculă de se topește asfaltul, iar poliția din Anglia adapă la pahar de plastic străjerii reginei, eu rămân la tema începută săptămâna trecută. Atunci am văzut ce este parteneriatul-public privat, am dat și câteva exemple de ce și unde ar fi bine, încheind cu întrebarea cu care începem acum (Citește AICI articolul).

Oare de ce se feresc ai noștri lideri care mai nou ne urează ziua bună zilnic pe Facebook de această formă de organizare a investițiilor și serviciilor publice? De ce nu găsim nici un exemplu de astfel de parteneriat în afara unor acțiuni punctuale, mai mult de imagine, atât pentru cei din administrație, cât și pentru firmele particulare? Mai mult în turism, dacă o luăm la purecat, un domeniu aflat în suferință și în care administrația ar trebui să se implice altfel, prin investiții și dezvoltări care să asigure infrastructura turismului. Asta, desigur, s-ar putea și în PPP. Dar în situația în care ștrandul și Cetatea, două dintre obiectivele care ar putea multiplica interesul turistic pentru Arad, sunt în completă delăsare, nu avem despre ce vorbi.

De altfel, din câte am aflat de la potențiali investitori, primăria arădeană refuză orice încercare de a intra în astfel de parteneriate, afirmând printre altele, prin gura funcționarilor superiori de acolo că astfel de parteneriate sunt neavenite, neavând un cadru legal clar și bine stabilit.

E bine de știut că primarii nu se pricep la legi. Pentru asta au un compartiment special care trebuie să analizeze oferta și să raporteze primarului modul în care se poate face, cadrul legal, adică. În vârful acestui mecanism se află secretariatul primăriei (plus compartimentul juridic), iar acolo de peste treizeci de ani se află Lilioara Stepănescu. Vă dați seama de puterea pe care Doamna Stepănescu a reușit să o gestioneze, fiind neschimbată și de neschimbat de pe vremea lui Cristian Moisescu.

Pentru cei mai puțin orientați, ea este doamna care stă la ședințe în stânga primarului, asigurând cum ar veni caracterul formal și legal al hotărârilor și deciziilor pe care le aprobă Consiliul Local. Acum patru ani a izbucnit un scandal legat de societatea Corleone de la ștrand, terminat până la urmă în coadă de pește, în care a fost audiată și Doamna Stepănescu, alături de Doamna Macra și Doamna Pistru, viceprimar în vremea la care se referea cazul (articol AICI). Dincolo de ilegalitățile cercetate – era vorba și de un fals în acte – cazul ilustrează plenar modul în care primăria „supravegheată” de Doamna Stepănescu conlucrează cu particularii, respectiv caracterul unilateral și prohibitiv în care reglementează colaborarea cu firmele particulare.

Am pomenit în prima parte de „firme de casă”, exemplul deja clasicizat fiind Tehnodomus, dar mai sunt și altele, mai puțin vizibile. Ce știu aceste firme și nu știu altele, cu care administrația nu colaborează, respectiv care este relația dintre ele, dacă nu este una de parteneriat public-privat?

Răspunsul este foarte simplu și la îndemână: odată contractați pentru executarea unor investiții, reparații, lucrări de orice fel, cu ei te poți înțelege. Sunt firme așadar „recunoscătoare”, care apreciază bunăvoința și o și recompensează în fel și chip. Nu intrăm în amănunte, fiecare dintre Dumneavoastră își poate imagina după propria fantezie forma și mărimea acestor gesturi de recunoștință.

În parteneriat public-privat reglementările prevăd că partea publică vine cu elementul în natură: un teren, o clădire, o peșteră – este la Moneasa un astfel de parteneriat – partea privată venind cu banii, cu know-how-ul și cu organizarea „afacerii”. Într-o astfel de construcție cu UTA, de exemplu, nu ar mai fi o problemă cu intervenția și influențele politice și de altă natură. Primăria în PPP cu clubul UTA nu ar da bani, ci stadionul și alte gratuități privind serviciile din partea Primăriei. Recons, de exemplu.

Dacă tragem linie și facem socoteala, ajungem rapid la concluzia că pentru club ar fi mult mai bine, în fond plata serviciilor pentru chiria stadionului și cele de întreținere, inclusiv a gazonului, îi costă mai mult decât bănuții pe care Primăria îi dă și nu-i dă, îi dă adică în cele din urmă dacă clubul se comportă recunoscător, cum ar veni.

Cu alte cuvinte, cei care acum sunt revoltați de tergiversările privind investitorii la UTA să se gândească mai bine înainte de a da verdicte: nu de politică e vorba aici, nu de PNL-ul lui Falcă și PSD-ul lui Fifor, așa cum indică vehement USR PLUS-ul lui Botoș și Wiener. Și nici măcar nu e vorba de ei, ci de birocrația puterii din Primăria Arad, gestionată cu mână forte de cel mai puternic om de la Primărie în persoana doamnei Lilioara Stepănescu.

Iar în cele din urmă e vorba de bani. Nicio surpriză. Pe aici pe la noi cuvintele frumoase și elevate despre cum ar trebui să fie și să fie bine pentru toți, textele politicienilor, indiferent de culoare, sunt doar pentru a acoperi, a masca drumul banului public spre buzunarele private…