Chiar dacă cutremurul de marți – asta este, pe aici, prin Arad, dacă e marți nu este Belgia, nici măcar Bibarț, ci cutremur – a deturnat atenția și așa slabă ce se acordă grevei din învățământ, eu insist, nu de alta, dar cutremurul trece, iar problemele din învățământ rămân.

Vorbesc înainte de toate ca jurnalist, dar nu uitați, am fost și elev, chiar și student, am fost și profesor, fără să mai spun că sunt și părinte. Iar în această multiplă calitate cred eu că modul în care este tratată problema învățământului din România poate fi mult mai periculos decât un cutremur. Chiar și unul mai tare decât cele din Arad din ultima vreme.

Este vorba de efectele pe termen lung. Și care nu sunt neapărat materiale – ce pot fi reparate, reconstruite din mers – ci afectiv-spirituale, care odată formate și sedimentate determină modul de a fi, de a reacționa a societății.

Legat de reacție, chiar acum și aici avem un exemplu devastator.

Pe lână reacția fără reacție a guvernării, în frunte cu „profesorul” Johannis, opinia publică tinde să minimalizeze importanța grevei, o parte a ei trecând efectiv de partea puterii, considerând, la modul general, profesorii niște terchea-berchea care nu vor altceva decât salarii mai mari. Și asta încurcând planurile de vacanță ale părinților atinși de efectele grevei.

Un sindrom al situației râncede în care ne aflăm a fost și reacția opiniei publice la ieșirea fostului ministru al educației, arădeanul Daniel Funeriu, cel care chema părinții la solidarizare cu profesorii.

Auzi, Dom’le, băsistul ăsta care s-a învârtit prin străinătate și pe aici, prin politică, precum organul cela în căldare, să se apuce să ne dea lecții nouă. Hai, să fim serioși, cum e neamțu, e și Funeriu!

Acuma e drept, Funeriu are hibe și unele chiar vizibile, dar chemarea sa la solidarizare cu profesorii nu are nimic greșit. Umblat la școli străine, fost și ministru – cel care a introdus camere de supraveghere la examene –, cam știe de unde se împute peștele. Și mai știe foarte bine că puterea întotdeauna exploatează aceste reacții adverse la cei care se încumetă să ceară, ba, mai mult, să protesteze dacă cererea lor nu ajunge acolo unde trebuie. La înțelegere, adică.

Și mai știe, probabil, o treabă: problema învățământului românesc nu se poate reduce la calitatea profesorilor, a cadrelor didactice în general, în fond, ei sunt efectul unui proces lung, chiar foarte lung, care i-a coborât de la statului pe care l-au avut, în mod tradițional o vreme – o elită care se ocupă de pregătirea generațiilor viitoare – la cel de slujbaș mărunt care ar face mai bine să își vadă de treaba lui.

Cele două elemente decisive ale oricărui sistem de învățământ și educație: competența și performanța au fost trecute în rezervă. Ca să ajungi profesor în deceniile recente nu era o problemă, în fond doar cei slabi se duceau la un salariu de mizerie acolo. În aceste condiții, pregătirea elevilor pentru performanță a devenit periferică, însemnând meditații și alte asemenea măsuri de corectare a sistemului defect.

Foto: HotNews.ro / Victor Cozmei

Fiindcă, în cele din urmă, nu despre salarii este vorba, ci despre un sistem învechit, cârpit și neglijat, în care, tocmai de asta, ajung cei care nu au altă variantă mai bună.

A identifica sistemul putred al învățământului cu profesorii slabi și fără chemare este o manipulare demnă de societăți autoritare, nedemnă însă unei societăți europene care se reclamă a fi democratică și care suține că servește înainte de toate interesele cetățenilor săi. Printre altele, interesul pentru o educație solidă, performantă, pentru o educație autentică și care nu se confundă cu cele pe care le poți învăța pe Facebook sau Tik-Tok.

Și nu e vorba numai de bani, chiar dacă statul românesc, în ciuda unei legi existente, cheltuiește cel mai puțin din PIB pentru educație dintre țările UE.

E vorba de înțelegerea situației și de seriozitatea de a trece la măsurile care se impun.

Foto: Facebook Watch

E vorba de reorganizarea întregului sistem pe bază de chemare, competență și performanță. E vorba, printre altele, de doctoratele de-a moaca cu care se împăunează o parte dintre cei care se cred politicieni, nerealizând că într-un învățământ serios nu reușeau nici măcar să obțină o diplomă de bacalaureat.

Și ca o primă măsură se poate începe cu desființarea inspectoratelor școlare județene, vestigii ale comunismului, izvoare ale corupției și nepotismului și care efectiv nu există prin alte țări în UE. Sunt birouri la nivel de administrație – la primărie – care, dacă tot dau bani, au și dreptul să supervizeze. Inclusiv profesional.

Iar părinții care sunt ofuscați că profesorii le strică pregătirea de vacanță să se gândească nițel la anii lor de școală și să mediteze un pic la ideea dacă le convine ca nepoții lor să umble tot așa la școală. Cu profesori la întâmplare, fără har didactic, fără demnitate și putere de influențare.

E vorba, iar aici, în acest caz, nu e o vorbă-n vânt, de viitorul țării, de modul în care vor fi pregătiți și educați cei care le vor asigura lor pensiile.

Foto: Wikipedia (CC 3.0)

Despre asta este vorba înainte de toate, nu de nemulțumirea profesorilor că au salarii mult mai mici decât personalul de serviciu de la hotelul în care, în cele din urmă, cu pruncii cu diplome proaspete, își vor petrece vacanța, undeva mai încolo.

Nu de alta, dar litoralul românesc nu se mai poartă. Oare de ce? N-o fi oare și aici o chestie de pregătire și educație?

PS: Era să uit. Printre părinții nemulțumiți de ieșirea profesorilor în stradă – azi e momentul – există o categorie care se teme că prin amânarea bacalaureatului copiii lor nu mai ajung la admiterile din străinătate. Înțelegeți?