Dacă te uiți la programul celor zece zile de „ziua” Aradului, un lucru îți devine clar: nu prea au treabă cu Aradul.

Trecem peste programele de divertisment gen „pâine și circ”, se înțelege că administrația de oriunde trage la sentimentele mai populare, vrea ca poporul să spună la sfârșitul chermezei: a fost bine, am mâncat pe săturate, am băut cât încape și ne-am distrat de minune, am cântat, am dansat până n-am mai putut.

Numai că dacă Ziua Aradului – care pică în fiecare an pe 21 August – ține, conform tradiției, zece zile, te-ai aștepta să devină o adevărată sărbătoare a orașului, un prilej anual de a scoate în evidență valorile arădene și arădenii valoroși, să ofere orășenilor sentimentul că Aradul nu este un oraș oarecare, fără personalitate și caracter, că nu sărbătorim un trecut care în zilele noastre a devenit nimicul gol ambalat în hârtie lucioasă – da, e vorba și de bani – adusă de la alții și care va ajunge sub formă bancnotelor în buzunarele și conturile celor care asistă cu un rânjet cinic și tâmp la această mascaradă.

Am făcut o mică analiză nepretențioasă a ofertei celor zece zile, ajungând la concluzia mai mult decât neliniștitoare că de zilele Aradului, ceea ce a fost și ar putea fi Aradul nu va exista decât în urme.

Păi, ar fi concertul, extraordinar îi zice, al Filarmonicii din 20 August, vedeta fiind și aici, nu Filarmonica Arădeană, una dintre cele mai vechi din zonă, ci vedeta de la Vocea României, Ciprian Rogojan. Ar mai fi expoziția medievală și concertul formației Lupus Dacus din 23 August în Parcul Eminescu, respectiv încă două formații arădene mai puțin sau deloc cunoscute, Nova Band și Fantazia, înghesuite între formații la fel de puțin cunoscute, dar nearădene și multe care populează interminabilul șir de concerte de muzică ușoară și populară din Micălaca, Parcul Reconcilierii, Eminescu, respectiv de pe Ștrand.

Apropo de ștrand. Chiar dacă arădenii se duc la baie la Bătania, Mako sau Gyula, eventual Oradea, ștrandul arădean prinde viață odată pe an în aceste zile: va fi din nou și încă odată laser show, pool party, respectiv concertul final care va încheia festinul și care o va avea din nou pe Andra ca vedeta care închide oblocu.

În rest, mâncare și băutură în Parcul Eminescu și în spațiul verde dintre Perla și Belvedere, adică la piciorul pasarelei care te duce la pool party cu laser show, iar în ultima instanță la Andra.

Nimic despre Aradul din ultimele două secole, un oraș care până și în interbelic avea opt ziare în trei limbi, un oraș multicultural și multietnic prin excelență în care conviețuiau patru-cinci nații, din care, e drept, acum au rămas doar ungurii și ei în descreștere accelerată. Nimic despre revista literară Arca, nimic despre cele două universități, instituțiile culturale arădene – teatrul, muzeul, – participând la evenimente doar prin așa numita Noapte Albă din 23 August.

Și asta cu atât mai evident cu cât afișul evenimentului grupează manifestările în șapte categorii: muzică, istorie, artă, teatru, sport, dialog, picnic.

Observând vastul program, elaborat de Casa de Cultură a Municipiului transformată în Centrul Municipal de Cultură prin ordin de sus, realizăm că de fapt din cele șapte categorii vom avea parte de cel mult două, istoria, arta, teatrul, sportul și dialogul fiind prezente eventual în fantezia umplută de propria importanță a organizatorilor, cele zece zile ale Aradului ar putea fi organizate, fără teama de a greși sub celebrul slogan: Muzică și picnic!

Și e firesc să fie așa din moment ce ultimii douăzeci de ani ai orașului au însemnat o deculturalizare fără seamăn, o expresie a unei mentalități lipsite de cele mai elementare dimensiuni intelectual-culturale. Se poate spune că a învins mentalitatea de „injinier” – a se reține, nu vorbesc de inginerii adevărați –, cultura fiind extirpată fără regrete din viața Aradului.

A început prin subordonarea Casei de Cultură a Municipiului direct Primăriei – Centrul Cultural Județean era de la început un birou al Consiliului Județean -, a continuat cu unificarea Teatrului de Marionetă cu cel Clasic, continuă cu umilirea Filarmonicii și cu transformarea Muzeului și a Bibliotecii Județene în sucursale ale unei propagande de partid create în sprijinul unui singur om.

De crearea acestui Gostat cultural care produce, deservind astfel gusturile cele mai necultivate, pseudo-cultură de propagandă, așa cum Gostatele produceau vestitele pui și „adidași”, ar fi mândru până și Ceaușescu.

O administrație de oraș este la locul ei atunci când pornind din trecut și folosindu-se de posibilitățile prezentului vizionează un viitor pe măsură sau încearcă să depășească în bine prezentul.

Dar un oraș fără propria-i personalitate culturală își pierde sensul, un oraș administrat de sfertodocți inculți și agresivi, nu puțini dintre ei aflându-se la marginea lumii interlope, se degradează și devine un loc prin care se trece, un loc de tranzit care nu îți oferă niciun argument pentru a rămâne.

Aradul, la aproape două secole de când a devenit liber și regesc este în pragul pierderii identității sale de oraș, neoferind nimic provocator și urban, doar concerte trei la leu pe ștrand, pigmentate cu laser show-uri, piețe și colțuri unde poți să mănânci și să bei până nu mai știi de tine.

Dar asta poate orice comună mai răsărită, până și Târgul de Fete de la Găina sau poți servi la Arad în fiecare sfârșit de săptămână la Obor.

Nu, Zilele Aradului au fost odată și, poate, vor mai veni cândva în viitor.

Ceea ce este numit astfel acum este doar un bâlci jalnic pentru oameni fără pretenții, pentru niște provinciali incurabili care dacă „vor să meargă la oraș” pleacă din Arad.

Dar asta doar după ce au donat fără să-și dea seama Primăriei 300 de mii de euro ca să mute anual, în mijlocul lui august, Oborul pe malul Mureșului, și să-l mai pigmenteze cu un Picnic Festival, laser show, pool party și Andra…