Discutam deunăzi cu un prieten la un, vorba vine, pahar de vorbă.

Precizez situația fiindcă în zilele noastre nici măcar asta nu mai este de la sine înțeles, gândiți-vă doar la măsurile de pe o zi la alta legate de pandemia de coronavirus. De celelalte măsuri voi spune mai încolo, nu înainte să vă prezint despre ce vorbeam noi cu amicul.
Nu este nici asta de la sine înțeles, chiar dacă amândoi ne considerăm intelectuali, aflați oarecum la marginea vieții culturale din aceste zile. În aceste zile în care cu toții știm totul despre orice și oricine, iar dacă avem un lapsus ajunge să ne conectăm la Facebook, pare oarecum peste mână ca doi arădeni, aflați pe o terasă încălzită să discute la o cafea sau ceai despre Erasmus.

Da, despre cel din Rotterdam.

Nu din Rotterdamul de acum, acela unde mulți concetățeni se duc să scape de ce voi vorbi mai jos, ci din cel de secol XV-XVI, eruditul din Rotterdam, numit și prințul umanismului, cel care și-a trăit zilele tocmai în perioada cea mai furtunoasă a Europei premoderne.
Era o Europă aflată într-o rapidă transformare. Renașterea, umanismul și reforma religioasă răvășeau vechile deprinderi și obișnuințe. Foarte asemănător cu anii în care trăim noi din punctul de vedere al efectelor, chiar dacă la o cu totul altă dimensiune.

Ei erau copleșiți de apariția tiparului, a cărților care ajungeau și la oameni care până atunci nu văzuseră vreo carte, noi suntem de-a dreptul bulversați de efectele tehnicii digitale, ale telefonului mobil și ale internetului, ale unei lumi globalizate într-o măsură care acum câteva decenii părea ruptă din lumea sifiului.

Valorile recunoscute se topesc, apar altele, la început ca simple oportunități, despre care știm foarte puțin și cu atât mai puțin despre efectele pe care le produc. Lumea pare pentru cei mai în vârstă bulversantă, aproape de neînțeles, iar pentru cei tineri plină de posibilități riscante de care nu au auzit de la cei în vârstă.

În asemenea perioade se produce o relativizare a valorilor, cel de jos urcă, cel de sus coboară, se produce un dute-vino greu de urmărit și cu atât mai greu de respectat. Autoritatea dispare sau este aruncată la o parte ca o haină uzată, indiferent despre ce autoritate vorbim. Nimeni nu mai este respectat, eventual exclusiv doar în măsura succesului imediat și direct, al puterii acumulate rapid prin exploatarea acestor circumstanțe volatile.

Putem presupune că asta simțea și Erasmus când a scris acum 500 de ani – a apărut în 1511 – ”Elogiul nebuniei sau discurs despre lauda prostiei”, un pamflet al vremurilor aproximative în care trăia, o satiră a unei lumi fără repere în care prostia poate să apară deșteptăciune, lenea hărnicie, îngâmfarea încredere, lașitatea poate să treacă drept curaj, să devină eroică.

Și cum spuneam, despre asta discutam, ajungând la concluzia comună că ne-ar veni tare bine în vremurile acestea un nou Erasmus.
Chiar unul românesc sau, mă rog, central-european care să ne spună că ne luăm după proști, idolatrizăm oameni de nimic, ne fanatizăm după succese de o secundă, confundăm valoarea autentică cu umbra ei sau cu proiecția ei efemeră, numită mai nou și virtuală. Să ne atragă atenția că politicienii noștri mint, înșeală și fac tot posibilul să ne manipuleze în fel și chip în timp ce, cocoțați în vârful societății, nu au preocupare decât pentru interesele lor de oameni lipsiți de cultură, inteligență și ținută morală.

Și nu doar politicienii. Societatea în care trăim, aflată într-o prelungită tranziție de la nicicând spre niciunde, este cotropită de impostori de toate felurile și culorile, începând cu doctori în științe semianalfabeți, filozofi ai vulgarității autosuficiente și continuând cu artiști cu pretenții de creatori a căror fantezie creatoare se oprește la culoarea chiloților dădacei care joacă în Romeo și Julieta.

Și ca să nu vă încurc de tot, mărturisesc acum în loc de încheiere că toate acestea ne-au venit în minte după ce am trecut în revistă dansul macabru – un loc comun al timpurilor în care a trăit Erasmus – al politicii românești din aceste zile.

De o lună și mai bine politica în România a coborât atât de jos încât unora chiar le trece prin cap gândul că doar visează, că e un coșmar din care se vor trezi în curând. Ei, nu, e aievea chiar dacă pare un vis urât. Mai exact ca o piesă de Caragiale montată în regim horror. Nu mai e de râs, e de plâns de spaimă când vezi oameni fără rațiune și discernământ moral cum fac alb din negru, cum spun că minusculul e gigantic sau că oribilul e frumusețea nemărginită.

În fond, am ajuns noi la concluzia finală, nu ai de ce să te miri de înverșunarea antivaccinistă când vezi că oamenii care te reprezintă și te administrează și care ar trebui să dea exemplu se comportă ca niște bieți clovni care se cred domni în redingotă. Sau îi auzi cum vorbesc despre lucruri importante fără să aibă habar de ele, mai mult fără să aibă capacitatea elementară de a distinge dintre important și neimportant.

Problema nu este pandemia sau criza economică, marea amenințare se întrupează în aceste pseudoexistențe care nu realizează, n-au cum, că viața fiecărui om este unică și irepetabilă, dar fără sens dacă se pierde în prostie și în lipsă de discernământ…