Să nu vă gândiți că voi începe acum o lamentație bătrânească, văzând cum se golește lumea din jurul meu, cum dispar cei de o seamă cu mine, departe de mine gândul.

Sau chiar dacă ar fi ceva și în asta, nu mă plâng, nu mă autocompătimesc, toate își au rândul și rostul, dar parcă anul care a trecut și, iată, continuă și în acest început de an, cam mulți au plecat dintre cei care au reprezentat câte ceva în câte ceva în anii din urmă.

Uite, începem cu actorul care nu trebuia să se pregătească pentru un rol de Caragiale, era făcut din naștere astfel încât, dacă l-ar fi cunoscut, Nenea Iancu îl punea în toate rolurile pieselor sale. Poate tocmai de asta, regizorii nu l-au răsfățat cu astfel de roluri. De Mitică Popescu vorbim, desigur, cel la care până și numele era predestinat parcă…

Pele tocmai a fost înmormântat, iar președintele vândut al FIFA, numitul Infantino a cerut pur demagogic ca în toate țările să numim un stadion după marele fotbalist. Nu că ar fi ceva foarte tare, dar e trăncăneală pură, una care arată de ce face mai nou afaceri FIFA doar cu șeicii paraleli cu fotbalul. Adevărul este că deși l-am văzut jucând, e drept, doar la televizor, Edson Arantes do Nascimento a fost mai mult decât fotbalist, un adevărat simbol al comercializării fotbalului, fiind prima supervedetă mondială a sportului în general. El și Cassius Clay sau Muhammad Ali, ca să revenim la șeici, un alt sportiv simbol al sportului-afacere devenit acum ceva banal, plecat și el nu de foarte multă vreme.

Au plecat dintre noi în anul pe care tocmai l-am lăsat în urmă și alți sportivi celebri, vedete ale scenei și ale ecranului, dar, oarecum normal, plecarea cea mai semnificativă a fost a reginei Marii Britanii, Elisabeta a II-a, cea dusă cu toate onorurile posibile în septembrie, la două zile după fantastica noastră actriță Valeria Seciu.

Domnind peste 70 de ani, avându-l ca prim ministru până și pe Churchill, cel care a condus Marea Britanie în cel de-al Doilea Război Mondial, moartea reginei va pune o problemă grea istoricilor britanici în numirea vremurilor istorice trecute, având în vedere că mai au o perioadă elisabetană. Ceea ce este sigur însă: Elisabeta a II-a a văzut și a participat la evenimente de neconceput pentru regii de dinaintea ei și cei care o vor urma.

Lumea s-a schimbat drastic și dramatic în această perioadă, schimbări nemaivăzute și ale căror efecte sunt greu de anticipat. Ajunge doar să ne gândim la ideea de emancipare – ea a început ca regina unui imperiu colonial –, dar mai ales la ceea ce istoricii numesc cea de a treia revoluție industrială, gândindu-se la acele evoluții tehnologice care au pus în cele din urmă în mâna fiecăruia dintre noi un telefon mobil.

Se poate afirma, fără teama de a greși, că regina a trăit în mai multe lumi și mai multe vieți, reușind, lucru enorm de greu, să nu se confunde cu niciuna dintre ele.

Din acest punct de vedere ceva asemănător a reușit și cel de al doilea politician care ne-a părăsit în 2022. La Mihail Gorbaciov ne gândim, desigur, cel care a plecat înaintea reginei cu o săptămână, dar în condiții mult diferite. Fără pompă și ceremonii, uitat de cei care țin acum hățurile Rusiei în mână. A acelei Rusii care a fost creată de Gorbaciov, indiferent dacă asta este considerată o realizare sau, dimpotrivă, o înfrângere de unii sau alții.

Indiferent, spun, de cei aflați acum într-o „operațiune militară specială”, Gorbaciov a fost un om de stat adevărat, unul care se naște foarte rar, nemaivorbind de faptul că noi, cei de astăzi și cei care vor veni după noi, avem de ce să-i mulțumim, în fond a fost omul care a ajuns la concluzia că URSS este o eroare și a avut și curajul și puterea să corecteze această eroare.

Și s-a dus și Benedict, singurul papă din ultima jumătate de mileniu schimbat în exercițiul funcțiunii.

Și toate astea în timp ce pe internetul românesc circulă de ani buni de zile o „poantă” de prost gust privind caracterul etern, nemuritor al celui care s-a cam luat după Gorby pe aici, pe la noi, devenind primul președinte postcomunist al României. Nu e vorba neapărat de judecarea sa, ci de modul lipsit de bun simț în care unii și alții se joacă cu viața și cu moartea semenilor lor.

Da, aici am ajuns, lumea a devenit, cel puțin în gândire și simțire, virtuală, o lume în care îți poți permite orice dacă nu este vorba de tine sau de cei la care ții. Îți poți permite să persiflezi evenimente și oameni care nu îți sunt simpatici, să îi înjuri chiar fără teama de a primi una peste moacă. Nu de alta, dar în lumea în carne și oase acest pericol exista cu vârf și îndesat. Acum, eventual, îți suspendă pentru o vreme contul de pe FB.

Poți trăi mai nou toată viața în iluzia că totul este posibil și permis în lumea cu care conversezi prin atingeri de taste sau de ecran, să uiți că, totuși, în viața reală este ceva ce nu poate fi surghiunit sau suspendat în virtual.

Da, de moarte vorbim, desigur…