Chiar dacă nu mai este la modă, Descartes – de altfel un mercenar care a luptat până și în Ardeal – a definit gândirea prin capacitatea individului de a se îndoi, de a a-și formula dubii.

Nu-l voi cita pe franțuzul care l-a dus pe un alt franțuz să numească ființa umană o trestie gânditoare, indicând prin această formulare slăbiciunea și forța umanului în același timp și prin aceeași determinație: capacitatea sa de a se îndoi iar prin asta de a se reprezenta ca fiind singura ființă care se percepe pe sine ca ceva unic și irepetabil în timp ce prin trupul său este la fel de perisabil ca firavul fir de trestie.

În era Internetului și a Facebookului asemenea idei sunt la îndemâna oricui, Descartes și Paulo Coelho ajung în aceeași oală, ghiveciul digital fierbe zilnic fără să facă distincția dintre otravă și panaceu, postările citatelor care s-au născut odată după zile și nopți de frământări și dubii inundă spațiul virtual coborând valoarea lor intelectuală la nivelul banalităților despre pisici și câini și a videourilor haioase cu tipi și tipe care se împiedică și cad ca proștii.

Foto: Flickr

Este cât se poate de semnificativ că cei mai urâți oameni ai internetului – vorbesc de cel românesc, desigur, dar nici celelalte nu stau cu mult mai bine, în fond orice american a auzit de Donald Trump, în timp ce doar câțiva știu cine este Noam Chomsky – la ora actuală sunt dintre cei mai cunoscuți intelectuali umaniști ai românilor,  Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, desigur.

Mai ales de când cel dintâi a avut „neobrăzarea” să declare că el chiar o vede pe Laura Codruța Kövesi un bun președinte pentru România, înjurăturile virtuale – adică pe FB, unde altundeva? – nu mai contenesc.

Cel care a lansat vestitul Apel către lichele în ochii românului de pe FB a devenit la rândul lui o lichea ordinară, unul care prin manifestările sale nu se deosebește prea mult de vecinul dobitoc care continuă să voteze cu PSD-ul sau cu PNL-ul, nu contează, important este că nu votează ca el.

Nici Andrei Pleșu nu este cruțat, formulările sale eliptice și flamboiante sunt persiflate de stiliștii de tastatură ai nației, iar poziționările sale, niciodată nu fără distanțare, incriminate de parcă ar face pactul cu diavolul cu fiecare ocazie în care se pronunță.

În general, Internetul a creat o formă ciudată de personaj uman, sintetizând în virtual toate limitările de care poate dispune omul, în plus le-a oferit o formă de manifestare care fără paginile de socializare și Google ar fi imposibilă.

Foto: reflectingtheway.com

Într-o discuție directă în câteva minute lucrurile devin cât se poate de clare, cel deștept este identificat, cel cult se vede, cel rafinat și bine intenționat de asemenea și bine înțeles și opusul lor: prostul este trimis la colț, cel incult să mai citească, să asculte muzică și să se uite la filme bune, iar agresivul nerușinat lăsat în pace sau pus la punct prin forța majorității.

Pe Facebook, contactul direct, privirea în ochi este exclus, postarea vine direct din neantul individului care se crede protejat de anonimatul virtual, în fond dacă ai cinci mii de așa ziși prieteni, n-ai cum să cunoști mai mult de cincizeci-o sută dintre ei, ceea ce îți dă dreptul să-i abordezi de parcă toți ceilalți ar fi lumea în sine, lumea aceea pe care ești supărat și ofticat, lumea aceea care nu te lasă să faci cum vrei tu, să te duci unde ți-ar plăcea, să-ti cumperi tot ce-ți dorește inima și, peste toate astea, să le spui odată pentru totdeauna părerea ta despre ei, niște neica nimeni care se dau rotunzi, dar habar n-au de fapt de nimic.

Ești singurul care te pricepi la toate, la artă și politică, la pescuit și tenis, la fotbal nu se pune problema, dar te pricepi și la agricultură și pesticide, ești un psiholog înnăscut, un sociolog genial, geografia îți este la degetul mic, iar dacă cumva ceva îți scapă pe moment, mai mult din cauza surmenajului de cât stai cu ochii pe ecran, te arunci pe Google, pe Wikipedia, dacă știi ceva engleză e perfect, Wikipedia în engleză știe tot chiar dacă nu chiar atât de bine ca tine.

Foto: Wikipedia

Cei pe care îi considerăm fondatorii în spirit ai lumii moderne, în frunte cu Descartes, sperau într-o egalitate în cultură, o democrație a valorilor autentice, în loc de asta era digitală ne-a adus egalitatea în incultură, democrația lipsei de valoare, o lume în care un fierar-betonist îl poate face dobitoc pe Andrei Pleșu fără să se teamă că acesta ar putea riposta, ca norocul, nu este printre prietenii săi de pe FB, un camionagiu să-l apeleze fătălău idiot pe Liiceanu numai și numai pentru că acesta nu ar avea nimic împotrivă ca Laura Codruța Kövesi să devină președintele Republicii Române.

Exemplele ar putea continua – sunt exemple luate de pe FB, nu inventate de mine –, nu prea are însă sens, egalitatea nonvalorii este infinită, democrația mojiciei și a agresivității lașe fără de sfârșit.

Mă întreb, încotro ne îndreptăm?

Nu că ar fi fără precedent. Secolul care a trecut a scos la iveală cu vârf și indesat de ce sunt în stare limitații cu vointă, inculții cu gura mare.

Pentru toți aceștia: să fie liniștiți!

Liiceanu e bătrân, nu mai are mult și nici Pleșu nu se simte prea bine, Kövesi n-are nicio șansă să devină președinte, vă dați seama, femeia aia ar putea avea pretenția ca în țara asta să nu se mai fure, iar cei care înjură pe alții să fie amendati, dar nu numai ei, ci și cei care scuipă și aruncă pe jos celofanul etern al supermarketurilor în timp ce se suie în BMW-ul lor second-hand ca să se uite repede câte like-uri a primit ultima lor înjurătură.