Deși serialul Adrianei Barbu încă nu s-a terminat, mă țin de promisiune și încep analiza situației prezentate acolo. E vorba de buruienizarea vieții publice românești, în speță a celei locale, arădene, cu puzderia de politicieni care se fălesc cu titlul de doctori în varii domenii.

Pentru a înțelege pe îndelete despre ce vorbim, câteva cuvinte despre titlul respectiv.

Probabil nu toți știu că titlul vine din latinescul „docere”, a învăța, a educa – de aici termenul de doct în românește – și inițial, prin secolele XIII-XIV, era legat de dreptul cuiva de a profesa ca „profesor” la diferitele universități în formare ale Europei. Originile academice ale titlului se mențin până astăzi, nici în România nu ai cum să devii conferențiar sau profesor la o universitate fără să ai doctoratul în domeniu.

Aceste origini pot fi surprinse și prin denumirea PhD, folosită mai ales în spațiul de limbă engleză, indicând doctoratul în filosofie, ca formă inițială și superioară a acestui titlu. Desigur, spun asta pentru cei mai puțin informați dintre doctorii noștri, în această denumire filozofia nu se referă la disciplina strictă a filozofiei, ci la înțelesul ei primar de iubire de înțelepciune.

Venind spre zilele noastre, titlul de doctor indică pregătirea superioară a cuiva într-un domeniu, capacitatea sa verificată de a transmite aceste cunoștințe și/sau capacitatea sa de a cerceta la nivel științific domeniul ales. Mai simplu spus, doctorii sunt cu adevărat doctori dacă profesează în educație, de obicei superioară sau sunt implicați în cercetarea științifică, având chiar rezultate originale în domeniul cercetat. Drept urmare, una dintre cerințele unei lucrări de doctorat – elaborarea ține de obicei cam trei ani – este să aibă ceva original, o contribuție, chiar și mică, la domeniul la care se referă. Dacă această condiție nu este îndeplinită, lucrarea poate fi respinsă de conducător sau, în ultima instanță, de comisia de examen.

Am pomenit de conducătorul lucrării și de comisie fiindcă aici este punctul nevralgic al întregii afaceri. De ei depinde dacă lucrarea de doctorat e pe bune, corespunde cerințelor academice, ei sunt de fapt responsabili pentru nivelul și calitatea intrinsecă a lucrării, respectiv a titlului acordat.

Pentru ilustrare, vin cu o poveste din studenția mea de la Cluj.

Erau vremuri în care în România existau patru-cinci universități cu drept de a acorda doctorate. Doar așa ca să vedem inflația: acum sunt cincizeci.

Aveam un profesor de sociologie, unul dat naibii. Chiar dacă a făcut el câte ceva și pentru regimul comunist, era evident că este un nonconformist și un tip greu de controlat. Cert este că își pregătea doctoratul, tocmai pentru a putea ajunge profesor. Fiind specializat în sociologia franceză, dorind să facă lucrarea în acest domeniu, a cerut autorităților să fie lăsat măcar un an-doi în Franța. Avea legăturile necesare, avea om care să îl accepte ca doctorand, ceea ce îi lipsea era acceptul autorităților comuniste române de a pleca în Franța.

A fost întrebat: dar de ce nu îți dai dumneata doctoratul aici în România? La București sau la Iași, având în vedere că la Cluj Dumneata ești cel mai tare în sociologie. Răspunsul profului, cu care, de altfel, mi-am dat lucrarea de diplomă din Montesquieu, a fost pe cât de simplu, pe atât de logic: în România, la București sau la Iași, nu există nimeni mai bun ca mine în sociologia franceză contemporană. Dacă m-aș înscrie la ei la doctorat ar fi o cacialma, o înșelăciune, fiindcă doctorandul ar fi deasupra conducătorului de lucrare sau al comisiei de examinare. Nici nunul dintre ei nu ar putea verifica tezele și ideile mele, având în vedere că sunt sub mine, atât ca pregătire generală cât și în cunoașterea domeniului.

Finalul a fost apoteotic, dar perfect caracteristic vremurilor de atunci: autoritățile i-au spus că, având în vedere situația internațională, nu au cum să-i dea voie să stea ani de zile prin Franța, dar că îl vor face profesor universitar și fără titlul de doctor. Nu știu exact ce a urmat, ceea ce este sigur e că, o vreme, omul a fost profesor universitar fără doctorat, probabil cam singurul din sistemul universitar românesc de atunci.

În concluzie, doctoratul în științe (PhD, cum spun englezii) nu este un titlu care se acordă unui individ care nu este specializat în domeniul în care solicită doctoratul. Mai mult decât atât, pentru a se înscrie la doctorat, trebuie să dovedească nivelul la care a ajuns și dorința sa de a aduce măcar un dram de ceva în plus în acel domeniu. De unde decurge evident că doctoratul este un titlu științific care certifică nivelul superior la care a ajuns specialistul domeniului. Fie că e vorba de filozofie, istorie sau alte științe umaniste, fie că e vorba de așa numitele științe exacte, precum matematica, fizica, chimia sau ingineria.

Și doar ca să știm de unde începem partea a doua: un doctorat fals, furat, obținut prin PCR (pile, relații, cunoștințe) este o contradicție în termeni, un semn clar al nivelului condamnabil decăzut al sistemului universitar care îl acordă.

O dovadă fără drept de apel a corupției care a cuprins și nivelul intelectual superior al societății.