M-am hotărât în ultima instanță să abordez alegerile de duminica trecută din Ungaria.

Argumentul decisiv a fost constatarea lipsei totale de informații din presa românească, respectiv unele analize superficiale care, oarecum paradoxal, prezintă evenimentele din țara vecină ca fiind o victorie a adevăratului patriotism, o luptă demnă de urmat și de România și români în contracararea influențelor occidentale, respectiv a atacului finanței mondiale la seva inefabilă a națiunii.

Cu alte cuvinte, victoria, pentru a treia oară consecutivă, a lui Viktor Orbán este prezentată publicului român ca fiind singurul lucru în care ar fi bine să-i urmăm pe unguri, având în vedere trecutul furtunos și aversiunea reciprocă din cele mai vechi timpuri.

Viktor Orbán, secretar UTC în liceu, devine în anii optzeci un liberal năvalnic – în Ungaria, spre deosebire de România, liberalismul în mod tradițional este de centru, centru stânga – la nașterea sa ca politician, desfășurată în ultimii ani ai socialismului maghiar mult mai permisiv decât cel pe care l-am cunoscut noi sub Ceaușescu, devenit apoi lider al FIDESZ-ului – acronim care înseamnă și acum Asociația Tinerilor Liberali! – a întors-o ca la Ploiesti după 1995, plasând „tinerii liberali” în locul lăsat gol de MDF – un fel de PNȚCD unguresc aneantizat după guvernarea dintre 1990-1994 -, considerat partidul tranziției din Ungaria, trezindu-se peste noapte un populist naționalist de dreapta și adversar de neînduplecat a taberei de unde a plecat.

Foto: Daily News Hungary

Un provincial nimerit printre studenții de la drept din Budapesta care pregăteau tranziția de la comunism spre capitalism, Orbán s-a remarcat foarte repede prin vehemența cu care îsi susținea ideile, cuvântarea sa de la reînmormântarea din vara anului 1989 a lui Imre Nagy, figura emblematică a revoltei maghiare din 1956, fiind considerată până în zilele noastre un exemplu de retorică politică cu impact decisiv.

În această cuvântare, din 16 Iunie 1989, a fost primul care a cerut retragerea trupelor sovietice din Ungaria, ca mai nou să fie considerat de unii ca fiind un adevărat putinist în UE.

Ajuns din liberal naționalist de expresie nouă, Orbán și-a demonstrat din nou calibrul său politic, în esență machiavelic, mult peste medie, reușind în zece ani să forjeze cu mână forte un partid în care partea mai puțin rafinată a societătii maghiare crede fără să cerceteze, relația fiind foarte asemănătoare cu hinterlandul rural-pastoral al PSD-ului din România.

Noul Fidesz al lui Orbán ajunge prima oară la guvernare în 1998, încă membră a Internaționalei Liberale, trecând în 2000 abia în organizația Partidelor Populare europene.

Pierde alegerile din 2002 iar în perioada care urmează, pe fondul erorilor coaliției de stânga, aflată opt ani la guvernare, are timp să își impună stilul prin care va deveni victorios în 2010 iar de atunci încă de două ori la rând.

În bună tradiție a partidelor de dreapta, revanșarde, din Ungaria interbelică, Fidesz-ul lui Orbán îi este totalmente subordonat, cei din jurul său având rol de simpli servanți, principiul liderului fiind sacrosant. Desigur, acest principiu funcționează doar dacă servanții se simt recompensați, aici Orbán fiind mărinimos nevoie mare sub lozinca refacerii unei burghezii naționale, independente de capitalul internațional și supranațional sau multinațional.

Foto: express.co.uk

Fostul primar al satului său natal, instalator de gaze la bază, a devenit în ultimii ani capitalistul nr1 al Ungariei, cel care controlează în mod absolut presa din provincie, cu investiții în te miri ce și unde. În mod evident, Orbán are grijă de cei care îi sunt fideli și folositori, astfel încât după opt ani de guvernare neîntreruptă s-a format într-adevăr o nouă clasă în jurul său, numai că această clasă seamănă mai mult cu oligarhia din jurul liderilor autoritari și nu cu o burghezie activă și întreprinzătoare independentă.

Victoria de acum în alegeri, a treia consecutivă, nu este deloc întâmplătoare, în cei opt ani trecuti, majoritatea fideszistă, învățând din esecul din 2002, a avut grijă să transforme legislația maghiară  – având 2/3 în Parlament, nu i-a fost greu! – astfel încât schimbarea sa prin alegeri să devină aproape imposibilă.

Legislația electorală din Ungaria este unică în lume, schimbând principiul proporționalității în așa numitul principiu al gratificării învingătorului.

Asta înseamnă că învingătorul, indiferent de procentul obținut, ia tot, toate voturile partidelor care nu intră în Parlament, plus penalizările celor care au terminat după el. Fideszul domină Ungaria de opt ani pe baza acestui sistem într-un singur tur în situația în care n-a luat niciodată efectiv 50% din voturi, însă prin redistribuire ajunge mai mereu la 2/3 reprezentare în Parlament. Anul acesta, la 2,6 milioane de voturi primite de la alegători, a mai primit 1,2 milioane prin această aberantă „redistribuire”. Ungaria având opt milioane de alegători, prezența fiind de 70%, se poate calcula anvergura acestui „artificiu”.

Strict practic asta înseamnă că un vot dat împotriva Fideszului poate ajunge tocmai la acest partid, o situație, oricum am privi-o, care contrazice aberant spiritul democrației prin reprezentare.

Discursul lui Viktor Orbán la înmormântarea prim-ministrului comunist, Nagy Imre. Foto: Wikipedia

Poate tocmai această viclenie machiavelică este ceea ce atrage la Orbán, explică admirația multor lideri – atât Ponta, cât și Dragnea și-au exprimat această admirație la un moment dat – aflați în deficit de putere, dar și aprecierea celor care văd în Orbán spiritul politicianist în expresie pură.

Realitatea este însă mult mai banală: Viktor Orbán a inventat un termen pentru regimul său: democrație iliberală, însă asta nu schimbă realitatea cruntă că avem de-a face cu un regim populist-autoritar oligarhic preocupat înainte de toate de eternizarea puterii sale, mult mai puțin atent la nevoile sociale ale populației sau la competitivitatea economiei.

De altfel, Ungaria, cu toată propaganda fideszistă, a pierdut de o vreme bună urma trioului de la Visegrad, atât Cehia, Slovacia și Polonia luând-o mult înaintea ei, ea devenind – poate asta explică simpatia liderilor noștri – un fel de vârf de lance al sud-estului balcanic european, caracterizat prin corupție endemică, arbitrariu politic și degringoladă birocratică administrativă.